Totul are încă un preț! Acum sunt singur ca un câine rătăcit…
Vă scrie un bărbat singuratic care a trecut de șaptezeci de ani. Vreau să vă spun povestea mea, poate va fi o pildă pentru alții.
Trăiesc într-un oraș mare de provincie, dar în jur văd doar străini. Pereții vechi ai casei mele nu mai sunt primitori, iar străzile pe care le pășeam odată cu mândrie acum par goale și reci. Nimeni nu mă așteaptă, nimeni nu mă întreabă. Așa se plătește trecutul…
Mă uit în oglindă și nu-mi mai recunosc chipul. Fața mi s-a scofâlcit, părul a albit demult, umerii s-au plecat, iar ochii și-au pierdut strălucirea. Unde e omul care trăia cu pasiune, iubea femei, petrecerile zgomotoase și viața plină? Unde e acel bonvivant încrezut care credea că lumea-i stă la picioare? În locul lui — un bătrân istovit, nefolositor…
**Păcatele tinereții**
La vremea mea, eram un flăcău amuzant, răsfățat de soartă. Adoram frumusețea femeilor, le fermecam ușor, apoi le uitam la fel de repede. „Trăim o dată, trebuie să luăm tot ce dă viața”, îmi spuneam. Și atunci credeam că am dreptate.
Aveam o soție, Elena, o femeie bună și răbdătoare. A rezistat cu mine cincisprezece ani de căsnicie, deși nu-i dădeam nici o zi de pace. Dispaream noaptea, mă întorceam beat, uneori aduceam acasă femei ușoare. Elena tăcea, îndura, spera că mă voi potoli.
Dar eu nu mă opream. Credeam că n-are unde pleca, că e făcută să îndure. Oare poate să plece? Eu eram amuzant, plin de viață, aveam bani la greu. Într-o zi, Elena m-a pus să aleg: fie mă schimb, fie pleacă. Am râs: „Și unde te duci, dragă?”
Se pare că știa. Într-o dimineață și-a strâns lucrurile, a luat copiii și a plecat în celălalt capăt al țării. Fără scandal, fără lacrimi. Doar a dispărut — pentru totdeauna.
La început, n-am băgat-o în seamă. Am continuat să trăiesc ca înainte, amintindu-mi de familie doar rar. Nu plăteam pensie alimentară regulat, iar ei nici nu-mi cereau. Odinioară, am vrut să le fac o surpriză de Crăciun — am trimis cadouri. Pachetul s-a întors după câteva zile…
Am dat din umeri, am ignorat. „Lasă, or să revină ei.” Dar anii au trecut, iar telefonul a rămas mut.
**Bătrânețea singuratică — o osândă**
Nu mă gândeam la bătrânețe. Cât eram tânăr, credeam că viața va fi mereu astfel. Nu-mi plăcea munca stabilă, preferam petrecerile. Schimbam slujbe ca să nu mă plictisesc. Râdeam de cei care strângeau bani, își făceau case, se gândeau la mâine.
Acum, „libertatea” mea s-a transformat într-o pensie mică, de-abia ajunge pentru medicamente. Mâncare caldă n-am mai văzut de mult. Uneori adorm flămând, dar cui să mă plâng?
Recent, l-am întâlnit pe un vechi prieten. Îmbătrânise, dar părea îngrijit, liniștit. Avea casă, familie, copii. M-a bătut pe umăr și a zis:
„Nicolae, erai rege, dar ce-ai ajuns?…”
N-am avut ce răspunde. Am simțit un nod în gât. Tot ce mi-a rămas — amintiri și regrete. Nu vreau milă. Ce mi s-a întâmplat — vina mea.
Când alții își făceau familii, eu beam în cârciume cu prieteni mincinoși.
Când alții strângeau bani, eu îi cheltuiam pe amante.
Când alții se gândeau la ziua de mâine, eu visam doar la noapte.
Acum, când aș avea nevoie de copii, nu îndrăznesc să-i sun. Poate am nepoți, dar voi muri fără să le văd fețele.
**Un sfat pentru cei care încă pot schimba ceva**
Nu repetați greșelile mele. Nu credeți că tinerețea e veșnică. Nu tratați familia ca pe ceva normal. Iubiți-i pe cei apropriați, păstrați-i cu grijă.
Căci într-o zi ați putea rămâne într-un apartament gol, unde nici ecoul nu vă răspunde la „Bună ziua!”…
