Îmi spun Svetlana Florescu și locuiesc în Timișoara, unde liniștea Banatului se împletește cu undele canalului Bega. Vă scriu pentru că sufletul meu este sfâșiat de îngrijorare și nu găsesc liniște. Am împărtășit necazul meu prietenei mele cele mai bune, dar în loc de sprijin, am primit doar ochi mari și un răspuns tăios: „Ești nebună? Nu te amesteca acolo unde durerea altora te va înghiți!” Vorbele ei m-au atins, dar nu m-au ajutat — trebuie să găsesc o soluție, altfel mă voi sufoca sub povara aceasta.
Totul este despre fiul meu, Alexandru. Are 25 de ani și locuiește cu iubita lui, Veronica, în casa noastră. Nu am motive să mă plâng: ocupă camera lui, ambii muncesc, nu ne sunt povară. Veronica este o bijuterie: politicosă, blândă, cu inimă bună. Dar îmi cunosc fiul mai bine ca oricine și văd adevărul pe care el îl ascunde sub zâmbet: nu o iubește. Alexandru are grijă de ea — tandru, atent, mereu gata să ajute. Îi îndeplinește dorințele ca un cavaler din poveste: la fiecare sărbătoare îi oferă flori și cadouri, iar după turele ei grele o ia de la serviciu, chiar și noaptea târziu. Când au zile libere în același timp, pleacă — ba la prieteni la țară, ba la munte să schieze, ba la băi termale.
Recent, Veronica a căzut pe pârtie — a căzut rău, aproape s-a frânt toată. Alexandru a dus-o în brațe până la cabană, iar seara a zburat cu ea la spital în Timișoara. În timp ce ea era cu piciorul în ghips, el a avut grijă de ea ca de un copil: o hrănea, o calma, nu se depărta de ea deloc. Din afară — un bărbat ideal, îndrăgostit nebunește. Dar eu știu: e o mască. Nu o iubește. Inima lui e tăcută, și asta îmi sfâșie sufletul.
Înainte de Veronica, Alexandru a avut pe altcineva — Elena. Iubirea lor era ca o furtună: colțuri ascuțite, țipete, lacrimi, despărțiri și împăcări. Se certau până la răgușeală, apoi se împăcau cu atâta pasiune încât pereții tremurau. Elena a fost prima lui dragoste adevărată — aceea care arde totul pe dinăuntru. Am așteptat să se liniștească, să își ajusteze caracterele, dar ea brusc a plecat în Germania, lăsându-l singur. Alexandru a fost umbră jumătate de an: umbla pierdut, nu mânca, nu dormea. Am alergat după el, îl rugam, îl supravegheam, de teama că nu va supraviețui. Apoi a apărut Veronica — total opusă celei dintâi. Ea este calmă, ca un lac în liniște, știe să asculte, să aline, nu ridică niciodată vocea. Ea este lumina în casa noastră, dar văd: pentru el nu e dragoste, ci datorie, recunoștință, orice, dar nu sentiment.
Și iată întrebarea mea chinuitoare: să-i spun adevărul? Mă puteți numi nebună, dar nu pot trăi cu această cunoaștere. Mai devreme sau mai târziu, adevărul acesta va erupe, ca lava fierbinte, distrugând totul. Îmi imaginez ce iad o așteaptă pe această fată — dulce, pură, care nu merită o asemenea durere. Dezamăgirea ei va fi zdrobitoare, o va strivi precum o floare delicată sub talpă. Ea nu a făcut nimic să merite asta, iar eu stau și privesc cum se îndreaptă spre prăpastie, nestiind ce o așteaptă.
Prietena are dreptate — mă bag acolo unde mă pot arde singură. Dar cum să tac? Sufletul meu de mamă strigă: salveaz-o, avertizeaz-o, nu o lăsa să se zdrobească! Văd cum Veronica îl privește pe Alexandru — cu o astfel de încredere, cu o astfel de tandrețe încât mi se strânge inima. Iar el? Joacă un rol și o face cu măiestrie, dar îi cunosc privirea — nu este focul, nu este ceea ce a fost cu Elena. El este blând cu ea, dar nu este iubire, iar eu nu pot pretinde că nu observ.
Uneori mă gândesc: poate mă înșel? Poate că am inventat asta din cauza temerilor mele pentru el? Dar nu — simt asta cu pielea, cu fiecare celulă. Alexandru locuiește cu ea pentru că așa este comod, pentru că ea este bună, nu pentru că nu poate respira fără ea. Iar acest gând mă macină zi și noapte. Să-i spun Veronicăi? Să-i distrug lumea pe care ea o consideră fericirea ei? Sau să tac, până când el va face un pas care o va distruge? Mi-e frică că, dacă tac, voi fi complice la durerea ei. Iar dacă îi spun, voi sparge totul și ea mă va urî, iar fiul meu mă va blestema.
Vă rog, ajutați-mă cu un sfat! Nu-s nebună, sunt doar o mamă care vede mai mult decât ar dori. Îmi este greu pentru amândoi — pentru Veronica, care își oferă inima celui care nu o va lua, și pentru Alexandru, care trăiește în această minciună. Ce să fac cu acest adevăr care mă arde pe dinăuntru? Cum să o protejez fără să-mi pierd fiul? Sunt la o răscruce, și fiecare alegere este ca un cuțit în piept. Vă implor, spuneți-mi cum să găsesc pacea în acest iad pe care mi l-am creat singură prin gândurile mele.”
