Mă numesc Andrei și mă adresez nu doar vouă, ci, poate, celor care au trecut prin ceva asemănător. Nu caut milă, nu caut judecată — vreau doar să mă descarc. Pentru că nu mai pot tăcea. Nu mai pot să fac față singur.
Soția mea se numește Marina. Suntem împreună de aproape șaisprezece ani. Căsătoriți oficial de cincisprezece. Avem doi copii — un fiu și o fiică. Ne-am construit casa noastră la marginea Bucureștiului, lucrăm, ne creștem copiii, uneori mergem la mare — ca toți ceilalți. La suprafață — o familie fericită. Dar nu mai pot dormi noaptea. Pentru că mă sufocă… gelozia.
Încă o iubesc pe Marina, ca în ziua nunții noastre. Chiar mai mult. Pentru că acum știu cum este în viața de zi cu zi, în momentele dificile. Am văzut-o obosită, bolnavă, răvășită, supărată — și tot o consider cea mai frumoasă femeie din lume. Uneori, când pleacă la muncă, încă o privesc pe furiș cum se pregătește — cum alege cerceii, cum își netezește fusta. Mă simt onorat să-i fiu soț. Încă îi aduc cafeaua dimineața și îi las bilețele pe oglinda din baie.
Dar din cauza acestei iubiri încep să ard pe dinăuntru. Pentru că mi-e teamă. Îmi e teamă să n-o pierd. Mi-e teamă că într-o zi se va întoarce acasă, dar nu la mine. Mi-e teamă că altcineva o va face să râdă așa cum obișnuia să râdă cu mine.
Temerile mele nu sunt nefondate. Sunt alimentate de poveștile pe care le aud zilnic la muncă. Bărbați care chicotesc în pauză, povestind despre cum au fost cu „fetele” în delegație. Cum soțiile lor nu știu nimic. Cum totul poate fi ascuns ușor și fără probleme. Iar unul dintre ei mi-a spus direct: „Tu chiar crezi că soția ta e atât de fidelă? Acum toate sunt așa…”
După asemenea conversații am început să observ fiecare detaliu. Marina obișnuia să stea ore în șir în pijamale, iar acum — își dă puțin machiaj chiar și când merge la magazin. Obișnuia să vină acasă la șase — acum sună și spune că întârzie din cauza unui „proiect nou”. Împărtășea cu mine fiecare zi — acum spune scurt: „E bine”. Întotdeauna a iubit ordinea, dar acum are în garderobă câteva rochii ce par „nu de lucru”. Parfumuri noi. O nouă strălucire pe obraji. Sau poate îmi imaginez eu?
Am început să mă gândesc că vreau să-i verific telefonul. Să instalez GPS pe mașina ei. Să sun la birou și să verific dacă este acolo. Sau să merg neașteptat la serviciul ei, așa, ca din întâmplare. Să stau la intrare și să văd cu cine iese la prânz. E același bărbat lângă ea? E prea galant? Dar apoi îngheț — dacă mă vede? Dacă greșesc? Dacă totul e doar în mintea mea? Cum îmi voi explica comportamentul?
Aceste gânduri mă macină. Seară de seară aștept, ascultând fiecare pas în fața ușii. Fiecare întârziere — ca o lovitură în inimă. Nu pot să-i pun o întrebare directă — mi-e teamă că, dacă întreb, voi auzi adevărul. Și dacă spune „nu” — oare voi crede?
Nu mă mai recunosc. Am fost mereu un bărbat sigur pe mine. Nu am spionat, nu am făcut scene. Dar acum mă împart între iubire și paranoia. Nu vreau să-mi distrug căsnicia prin suspiciuni. Dar nici nu mai pot trăi ca și cum nu observ că ceva se schimbă.
Știu că gelozia e o boală. Dar ce faci când devine cronică? Nu vreau sincer să o pierd. Vreau să fiu alături de ea, să ne trezim împreună, să creștem și să îmbătrânim împreună. Vreau să am încredere. Dar nu știu cum.
Dacă citești asta — tu, cel care a simțit vreodată că pământul îți fuge de sub picioare — spune-mi: ce să fac? Merită să vorbesc cu ea sincer, riscând să aud ce e mai rău? Sau să tac și să stau alături, sperând că furtuna va trece?
Nu mai fac față. Mă înec în gelozia mea. Și nu știu cum să ies de aici.
