– Bună ziua! Sunt aici pentru anunțul referitor la camera de închiriat!
La ușa apartamentului în care locuia Doamna Maria, se afla o adevărată “grișoară”: îmbrăcată într-o pereche de blugi uzați, un tricou decolorat și cu adidașii tociți în picioare, ținând în mâini o geantă care nici ea nu impresiona. Părul blond și ondulat era prins într-o coadă simplă. Pe chip nu purta un strop de machiaj. Singurul lucru cu care putea atrage atenția această „umbra palidă” erau ochii. Mari, albaștri și limpezi…
Privind cu atenție la fată, Doamna Maria a încuviințat din cap: „Intră!”
– Așadar, draga mea, să nu faci risipă de curent, să nu lași apa să curgă degeaba, economisește, ai înțeles?! Și să fie curat! Niciun musafir! Ai întrebări?
Fata a zâmbit și a dat din cap: „Da, bine!”
– Ascultătoare… a gândit Doamna Maria – Ceea ce este o raritate în zilele noastre… Se vede clar că vine de la țară.
Din discuțiile ulterioare s-a lămurit că pe fată o cheamă Elena și chiar venea dintr-un sat, unde familia ei avea o fermă, iar ea venise la oraș să învețe să devină veterinar.
– În regulă! Porcii vei trata! – a conchis Doamna Maria.
Elena nici nu s-a simțit ofensată, a zâmbit doar: – Și porci, și vaci, și cai, dar și pisicuțe, căței – pe toți! Animalele se îmbolnăvesc și ele.
– Așa, așa! Oameni nu are cine trata, dar porcii, da! – a exclamat sincer femeia.
***
În general, chiriașa lăsa o impresie plăcută Doamnei Maria: modestă, nu era obraznică, tăcută, ascultătoare, ordonată, își făcea de mâncare și o servea din când în când pe gazdă.
În mod deosebit, Elenei îi ieșeau clătitele: apetisante, subțiri ca foaia de țigară, cu găurele și rumenite. Mâna Mariei se întindea singură după asemenea delicatese! Aceste clătite erau o minune a artei culinare: se topeau în gură înainte să poată ajunge la stomac.
Doamna Maria și Elena, se poate spune, chiar s-au împrietenit și petreceau uneori serile la o ceșcuță de ceai.
Și totul ar fi mers bine, iar Elena și-ar fi terminat studiile liniștită, locuind în apartamentul închiriat de la Doamna Maria. Dar după o absență de jumătate de an pe șantier, din Nord s-a întors fiul femeii – Mihai. Un tânăr solid, chiar frumos (“toată splendoarea de la tatăl său” – a oftat gândindu-se mama).
Doamna Maria îi plăcea să-și numească fiul „Mihăiță” și deși tânărul se strâmba la acest apelativ, o suporta: „e mama totuși”.
Ea și-a crescut fiul singură și, pare-se, pe acest considerent îl considera proprietatea sa.
Poate de aceea, faptul că Mihăiță al ei povestea amabil cu chiriașa în bucătărie și devora cu poftă clătitele ei, a șocat-o pe Maria. Și dacă ar fi fost doar clătitele! Acest „nelegiuit” părea să o soarbă din priviri pe această „țărăncuță”. Dezvăluirea a lăsat-o pe Maria fără grai.
– Fiul meu nu are deloc gusturi! – gândul teribil i-a trecut prin cap.
***
Din acel moment, Maria și-a urât chiriașa: acum nici podelele nu le spăla bine, nici nu vorbea cum trebuie și nici clătitele nu mai păreau la fel de bune. Dar ce-i provoca și mai mult teamă Mariei era privirea îndrăgostită cu care fiul său, sângele ei, o privea pe această „umbră palidă”, „țărăncuță din cătun”…
– La mine, la mama lui, singura lui rudă apropiată, nu s-a uitat niciodată așa! – gândea ea revoltată, înecată în lacrimi în pernă noaptea.
– Am încălzit o viperă la pieptul meu! – îi plângea Doamna Maria la telefon prietenei sale apropiate – o doamnă la fel de singură, Irina, o doamnă de vârsta ei.
– Mă gândeam că Mihăiță nici nu se va uita la această umbră palidă! De aceea am lăsat-o să intre în casă! Iar ea i-a tras cu ochii și l-a momit cu clătitele!
Irina ascultase plângerile prietenei, oftând și văitându-se, apoi și-a exprimat părerea cu autoritate:
– Ai grijă, Maria, să nu-l vrăjească pe fiul tău! – cu aceste cuvinte Irina a pus paie pe focul urii și neînțelegerii, aducând-o astfel pe prietena ei aproape de un atac de cord.
Nu că Maria ar fi crezut în așa ceva, ca vrăji și descântece… ea numea toate astea „superstiții și barbarie”, dar simpla idee că o altă femeie a captat atenția fiului său, o înnebunea.
Zile întregi își bătea capul, gândindu-se ce să facă pentru a-i dezlipi fiul de „țărăncuță”. Dar, evident, nu avea de gând să se comporte ca o mitocană și să o dea afară pe fată. Cel puțin nu în acel moment. Căci atunci ar cădea în ochii fiului său și cine știe, poate pleacă de acasă.
– Nu! Trebuie să acționez mai viclean, trebuie să o fac să pice într-o lumină proastă, pentru ca el să-și întoarcă privirea de la ea.
***
Maria s-a gândit zile întregi la cum să-i despartă pe fiul său și chiriașă.
Aceasta din urmă își vedea de treabă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cocea clătitele ei, fierbea borșul și dădea impresia că nu observă privirile pătrunzătoare ale Mariei. Doar odată a întrebat:
– Doamna Maria, nu cumva sunteți bolnavă? Arătați cam tristă și palidă… Și nu mâncați deloc…
– Totul e în regulă! – a mormăit Maria sub nas și s-a retras în camera ei pentru a planifica distrugerea „ticăloasei”. În cap îi treceau tot felul de gânduri… chiar trecuse prin minte să o otrăvească. Dar Maria s-a închinat imediat: – Iartă-mă, Doamne! Ce păcat mi-a trecut prin minte.
În timp ce maria își frământa mintea, într-o zi Mihai a venit acasă cu un inel și flori și a cerut-o pe Elena de soție! La așa ceva, Doamna Maria chiar și-a pierdut controlul și, cum s-ar spune, și-a ieșit din minți.
– Nu i-a fost rusine, ticălosul, nici măcar de mama lui! – din nou a plâns revoltată toată noaptea în pernă – Mă tratează ca pe o nimeni! O iubește doar pe această fată!
Maria și-a șters lacrimile mânios și s-a îndreptat spre fereastră… s-a întors și dintr-o dată, privirea i-a căzut pe noptieră. Acolo stăteau cerceii ei cu smaralde. Cercei vechi, de mare valoare. Moșteniți de la mama ei și de la bunică… Ea și-a amintit cu ce admirație se uita Elena la ei și cât de mult lăuda frumusețea lor.
– Ei, o să vezi tu acum! – a șuierat María furioasă, apucând hotărâtă cerceii, i-a înfășurat într-o batistă și i-a băgat în geantă.
De fapt, în acel moment, Maria nu înțelegea prea bine ce face sau cum avea să acționeze mai departe.
***
Dimineața, Maria s-a trezit cu un moral bun, azi intenționa să o dea afară pe țărăncuță. Pentru totdeauna.
A ieșit la micul dejun, zâmbind fals… și, în timp ce își ungea pâinea cu unt, s-a adresat fiului: – Mihai, n-ai luat tu cumva cerceii mei cu smaralde, că nu-i mai găsesc…
– Mamă, la ce mi-ar folosi? Sunt cumva vreo fată frumoasă? – a răspuns surprins Mihai.
Atunci Maria a întors privirea cu zâmbetul pe buze către Elena: – Dar tu nu ai văzut cerceii mei?
Elena s-a înroșit puternic, simplul gând că ar putea fi acuzată de furt îi provoca pierderea cuvintelor, să-și ascundă privirea și să plângă.
– Nu am luat nimic! – a spus Elena, abia șoptind printre lacrimi.
– Ce v-am spus? Ea este! Și-a însușit cerceii mei și i-a trimis rudelor sărace din sat…
– Dar rudele mele nu sunt deloc sărace – a răspuns fata – Și noi n-am luat niciodată lucruri străine! De ce spuneți asta?
– Dar de ce tu așa? – adu-mi imediat cerceii și pleacă de aici.
– Nu am nimic al dvs… Puteți chiar să sunați la poliție!
– Dar de ce să-i chemăm, aceștia sunt deja la rudele tale!
Maria pierduse controlul complet asupra sa și, izbucnind, se rostogolea tot mai adânc în abis, incapabilă să oprească fluxul cuvintelor urâte împotriva fetei.
– Mamă, ce spui acolo? Liza nu ar fi făcut așa ceva! Probabil că ai uitat și tu singură ai pus undeva cerceii.
Au căutat cu toții prin apartament până când Mihai a atins, din greșeală, geanta mamei sale și de acolo a căzut batista cu cerceii.
Tânărul s-a blocat, ținând „descoperirea” în mâini.
– Cum ai putut, mamă? – a fost tot ce a putut să spună, privindu-și mama cu ochii plini de dezamăgire.
– M-am înșelat doar, dragule, înțelegi, am uitat! – a încercat să se scuze Maria.
– Mamă, am văzut totul! Ai fost groaznică! Noi plecăm să ne mutăm în alt apartament în chirie – a afirmat Mihai.
– Stai, o să vezi tu cum o să ai necaz cu fata asta! – a țipat Maria printre lacrimi.
Mihai a ieșit, luând-o pe Elena de mână și au plecat din casa Mariei.
Şi-au închiriat un apartament, s-au căsătorit și erau fericiți împreună. Dar într-o zi Mihai a primit un telefon de la Doamna Irina.
– Mihai, mama ta este la spital! A făcut infarct. Plânge și vrea să te vadă…
Aflând că soacrei îi este rău, Elena a început să se pregătească, i-a preparat crochete aburinde, i-a fiert un pui cu supă și plăcinte, a cumpărat fructe pe drum…
Mihai nu a mers la mama sa, invocând că este ocupat.
***
Când Elena a apărut la ușa camerei de spital, Maria a izbucnit în lacrimi. Se așteptase atât de mult ca fiul său să vină, dar a venit acea fată urâtă, care i-a distrus viața, i-a luat ce avea mai valoros.
– De ce v-ați îmbolnăvit, mama? Uite, aici e o supă, plăcinte… – zicea Elena. – Vă hrănesc eu, să nu se răcească.
– Dar Mihai nu a venit? – a întrebat Maria dezamăgită.
– Mihai este foarte ocupat la lucru…
Maria a aprobat din cap, înțelegând, și a început să plângă…
– Iartă-mă, Lizuca, … mă simt atât de vinovată față de tine… Întoarceți-vă acasă, mi-e foarte greu fără voi…
– Știți ceva, mamă, nu sunteți vinovată de nimic, doar ați greșit, ați uitat și v-ați supărat! Totul va fi bine.
După ce Liza a plecat, vecina de salon i-a spus Mariei: – Ai o nora bună! Frumoasă, amabilă și atentă!
Maria a zâmbit – Da, e bună!
Când Maria s-a însănătoșit, Mihai și Elena au venit împreună să o ia din spital. Ei au continuat să locuiască toți trei împreună în apartamentul Mariei până ce Liza și-a terminat studiile. După aceea, s-au mutat cu toții la fermă, la părinții Elenei. Casa este mare, cu mult loc… și câteva mâini în plus nu strică.
Doamnei Maria i-a plăcut viața la fermă atât de mult, încât acum nu mai vrea să audă de oraș. Mai ales că celor tineri le-a venit pe lume un băiețel, Alexandru, care este iubit de toți. În timp ce părinții Lizucăi se ocupă de fermă, Liza îngrijește animalele iar Mihai se ocupă de magazinul fermierului, Doamna Maria își dedică toată atenția micului Alexandru.
Acum, adeseori de la ea se aude:
– Dumnezeu mi-a trimis atunci așa o chiriașă!
Așa se întâmplă câteodată!
