TRANSPLANTAREA SUFLETELOR
Alexandra nu putea explica asta, dar simțea că în acea fetiță s-a întrupat sufletul mamei sale. De obicei, nu credea în astfel de lucruri mistice, însă erau atât de multe coincidențe, încât era greu să nu le iei în seamă.
Fetița s-a născut la opt luni după moartea mamei sale. Parcă sufletul ei ar fi călătorit unde trebuia și apoi s-ar fi întors pe acest pământ. Mai ales că s-a născut chiar în ziua de naștere a mamei sale, la exact 46 de ani diferență.
Coincidențele nu se opreau aici. De fapt, Alexandra fusese angajată ca bonă pentru această fetiță. Era a doua ei experiență ca bonă, prima dată având grijă de sora mai mică a unei prietene de clasă. Alexandra nu intenționa să rămână bonă toată viața, voia să devină psiholog, dar nu reușise să intre la facultate de două ori. Era hotărâtă să încerce din nou.
Munca de vânzătoare sau ospătăriță nu o atrăgea, așa că rolul de bonă îi oferea o satisfacție deosebită. Cu o scrisoare de recomandare strălucită, o tânără mamă a acceptat-o, cu condiția unui termen de probă. Alexandra a fost sinceră și i-a spus că plănuia să intre la facultate anul următor. Mama fetiței, Adriana, era cu vreo cinci ani mai în vârstă decât Alexandra și i-a propus imediat să vorbească la pertu.
– Lasă, că până atunci Andreea va merge la o grădiniță specială, – i-a spus Adriana. – E atât de dezvoltată, ar fi trebuit demult să meargă, dar eu tot ezit. Dar ea are activități speciale zilnic. Are o particularitate – nu ți-am spus până acum, sper să nu fie o problemă, dar mulți se sperie de statutul de copil cu dizabilități sau cer un onorariu pe care nu mi-l permit.
Alexandra își imagina deja ceva înfricoșător, poate o despicătură a palatului așteptând operație sau epilepsie.
– Andreea are hipoacuzie neurosenzorială, o afecțiune ereditară…
Alexandra a zâmbit și a întrerupt-o:
– Nu e nevoie să-mi spui, știu despre ce e vorba, în familia noastră a mai fost întâlnită.
– De aceea te-am invitat, una dintre cunoștințele noastre comune mi-a spus că și mama ta a suferit de asta, așa că nu te va speria.
Alexandra nu s-a alarmat, mai ales că aparatele moderne permit recuperarea aproape totală a auzului. Mama ei a comunicat prin limbajul semnelor.
Ultima coincidență a fost asemănarea fizică a fetiței – aceiași ochi întunecați, sprâncene arcuite mereu surprinsă, păr creț și dezordonat. Alexandra chiar a cerut albumul vechi al mamei sale de la tatăl ei – fetița era copia mamei din copilărie! Când i-a spus tatălui său, acesta doar a mustrat-o:
– Draga mea, îți e dor de mama. Ce povești mistice sunt astea? Trebuie să te gândești la propriii tăi copii!
Alexandra s-a înroșit – recent îl cunoscuse la cursurile pregătitoare pe Paul și ieșiseră de trei ori împreună. Era prea devreme să vorbească despre copii. Dar tatăl ei, observând obrajii ei roșii, părea să fi înțeles tot.
– Ai verificat dacă familia lui nu are probleme auditive?
– Tată!
Părinții lor îi cicăleau din copilărie pe ea și pe fratele ei Andrei, insistând să afle dacă partenerii nu poartă gene recesive care duc la probleme auditive, o afecțiune prezentă în familia lor.
– Tată, serios…?! Mai bine previi…
A trebuit să se retragă rapid.
Fie că Alexandra a inventat povestea asta despre transplantul sufletelor, fie că Andreea era cu adevărat specială, Alexandra s-a atașat mult de ea și nu voia să se gândească la despărțire. Poate tatăl avea dreptate, poate că ar trebui să aibă propriul ei copil… Dar era atât de tânără, visa să-și termine studiile. Într-o zi, a vorbit cu Adriana, care muncea mult pentru a asigura un trai decent fiicei și ei.
– Trebuie să înveți! – insista Adriana. – Eu am renunțat la facultate când am rămas însărcinată și acum, oricâtă experiență aș avea, nu pot avansa mai sus, deși am mai multe cunoștințe decât mulți proaspăt absolvenți care doar mișcă hârtii.
– Și tatăl copilului? – a întrebat Alexandra cu prudență. În patru luni de muncă nu-l văzuse niciodată.
– Nu e nicio prezență masculină – a menționat Adriana.
– Cum așa?
– Exact cum spun. Nici măcar nu știe că are o fiică. Ne-am întâlnit într-un alt oraș, eu am fost în vizită la o prietenă pentru o săptămână, și l-am întâlnit într-un bar. A fost dragoste la prima vedere! Am stabilit că ne vom revedea curând, fie el va veni la mine, fie eu la el. Dar relația s-a încheiat printr-un email – scuze, nu putem fi împreună, meriți ceva mai bun și alte clișee.
– Doamne… și nu știai că ești însărcinată?
– Nu știam. Am aflat o săptămână mai târziu. Era clar că voi păstra copilul, – Adriana a zâmbit. – Nu am regretat niciodată.
– Da, Andreea e minunată. Îmi amintește de mama mea, – a mărturisit Alexandra dintr-o dată.
Adriana a râs.
– Voi două aveți o conexiune karmică, am observat de mult timp.
– Și eu i-am spus asta tatei, dar a râs de mine. Mi-a zis că e timpul să îmi întemeiez propria familie.
– Să-ți termini studiile mai întâi, și apoi copii, – îi reamintea Adriana. – Să nu ajungi ca mine.
De Anul Nou, Alexandra și tatăl ei urmau să-și viziteze fratele în orașul vecin – acesta conducea un departament la o agenție de turism și nu putea să plece pentru mult timp. Alexandra vizitase doar o dată fratele ei și îi plăcuse mult – avea un apartament splendid la etajul 15, cu o priveliște deosebită. Îi cumpărase deja Andreei un cadou – căutase mult să găsească un ursuleț asemănător cu cel al mamei sale și reușise. Fetița a îndrăgit ursulețul, spunând că va dormi cu el.
Pe când se afla în bucătăria fratelui său, petrecându-și timpul în discuții relaxante, Alexandra a primit un mesaj de la Adriana, în care Andreea dormea dulce îmbrățișând ursulețul de pluș. Alexandra s-a emoționat până la lacrimi și i-a arătat poza lui Andrei, povestindu-i istoria conexiunii karmice și a transplantării sufletelor.
– Alexandra, serios? Ce transplant de suflete?
– Dar ascultă – Andreea seamănă mai mult cu mama decât cu propria ei mamă! Uite, privește.
I-a arătat un selfie pe care-l făcuseră ieri – ea, Andreea și Adriana. Fratele său a privit îndelung fotografia, apoi a întrebat cu voce slăbită:
– Cum o cheamă?
– Andreea. Pe fata spuneai?
– Nu, femeia.
– Adriana. De ce?
Fratele său a înghițit în sec.
– Andreea… cum stă cu auzul?
– Cum adică? Am menționat de aparatul auditiv! Chiar și aici sunt asemănări! Tatăl Adrianei suferă de aceeași afecțiune ca mama noastră, poate nu e vorba de transplantări mistice, ci de gene, dar gândește-te…
Fratele său s-a ridicat brusc și a început să se agite prin cameră.
– Câți ani are? Când s-a născut?
– De ce întrebi? – a început Alexandra, apoi și-a acoperit gura cu palmele, cu groază. Șoptind sfioasă, temându-se să nu-și alunge bănuiala, a spus. – Adriana a spus că s-au despărțit prin email și că el nu știe nimic despre copil. Deci tu ai fost???
A doua zi, toți trei zburau înapoi acasă, prinzând ultimele bilete ca prin minune. Tatăl își ștergea lacrimile privind fotografiile noii sale nepoate, Andrei își mușca buzele ca în copilărie, întrebându-o iar și iar pe Alexandra despre Adriana și Andreea. Alexandra era singura calmă – știa că totul va fi bine. Iar povestea transplantării sufletelor rămânea relevantă…
