Întâlnirea cu un Înger
Nina era într-o dispoziție excelentă. Nașterea dificilă se terminase cu bine. Ea a ajutat astăzi un nou locuitor al planetei să vină pe lume. Nina lucra ca moașă la un centru perinatal. După o tură grea, se grăbea spre casă.
Mâinile îi erau pline cu o geantă și cu o plasă de cumpărături. Soțul său încercase să o convingă să șofeze, pentru a nu depinde de autobuze când el nu era acasă, căci adesea pleca din oraș în delegații. Îi oferise câteva lecții de condus, dar Nina nu a reușit. Îi era frică de moarte.
În copilărie, Nina a fost pe punctul de a fi lovită de o mașină. Încă își amintește acea teroare ce se apropia de ea! Adevărul este că nici ca pasager nu se simte confortabil, dar să fie la volan? Niciodată!
Mâine avea zi liberă și, coincidență, era și ziua ei de naștere, 40 de ani. Credea în superstiții și decisese să nu sărbătorească. O va face doar în sânul familiei, când toți vor fi acasă.
Mai avea puțin până la stație. Se simțea obosită. Din senin, Nina alunecă – mereu se întâmplă pe neașteptate. Piciorul îi alunecă într-o parte și, împreună cu sacoșele, căzu într-un morman de zăpadă! Felicitându-se pentru aterizarea moale, se gândea cum să se ridice cu demnitate.
– Domnișoară, nu v-ați rănit?
Vocea venea din spatele ei.
– Nu puteți să vă ridicați? Dați-mi mâna! –
Cine îi propunea ajutorul? Ei, bine, era un bărbat plăcut, cam de vârsta ei, cu un chip calm și amabil, zâmbind prietenos…
El o trase ușor afară din zăpadă și o ajută să își scuture hainele.
– Sunteți mereu în grabă, – vocea lui era atât de blândă, Nina simțea că o auzise cândva… dar nu, nu se mai întâlniseră. Îi mulțumi, trebuia să plece.
– Sunteți foarte obosită, Nina, – spuse el fără zâmbet. Zise asta cu o grijă pe care numai un om foarte apropiat o poate avea.
– Sunteți foarte obosită, nu e bine, – repetă necunoscutul.
– Mă voi odihni în zilele libere. În plus, mâine e ziua mea de naștere, – spuse Nina.
Necunoscutul a zâmbit din nou.
– Felicitări! Vreau să vă fac un cadou. Înainte de culcare, spuneți: – Să se schimbe mâine viața mea spre bine! Și viața voastră se va schimba în bine. Doar nu uitați! –
– Nu voi uita, – zâmbi Nina.
Necunoscutul își luă la revedere și dispăru după colț. Iată și autobuzul mult așteptat.
Acasă, ca de obicei, era dezordine. Holul era vraişte, iar în chiuvetă era un munte de vase nespălate. Cățelușul Dan se uita și el certător din fața castroanei goale.
Trebuia să-l hrănească și să se plimbe cu el. Pe cățelușul înghețat îl găsise acum doi ani pe stradă fiica sa. Îl adusese acasă și o convinsese pe mamă să îl păstreze, promițând solemn că va avea grijă de el. A avut grijă… două săptămâni, apoi responsabilitatea a fost preluată de Nina.
Cât timp a trecut? În sfârșit Nina reușise să termine toate treburile casnice. Bine că nimeni nu o deranja cu mofturi despre cina nepreparată. Soțul era într-o delegație în alt oraș. Fiica la bunica. Se vor întoarce mâine. Soțul anunțase deja că nu va putea veni. Trebuie să pregătească totuși ceva festiv mâine, dar acum se putea bucura de singurătate.
Singurătatea este un lux, nimeni nu te deranjează cu problemele lor, nu-ți apasă psihicul cu prostul lor gust. Poți să te bucuri de liniște, să asculți muzică, să citești o carte… Dar voia doar să doarmă.
Era aproape adormită când își aminti sfatul necunoscutului și, fără să înțeleagă de ce, șopti: – Să se schimbe mâine viața mea spre bine. –
Dimineața devreme, un sunet de sonerie a fost o surpriză totală. Soțul ei se afla la ușă. Ceea ce era mai surprinzător, el era radiant, nu posomorât ca de obicei.
– Bună, soarele meu, – îi spuse el tandru.
Nina era șocată. Nu mai auzise astfel de vorbe de mult timp de la el. Obșinuise cu lipsa tandreței lui, apoi acceptase.
Când se obișnuise cu viața fără afecțiuni… ei bine, iată-l cu un pachet mare în mână și un zâmbet pe față.
– La mulți ani. Mi-era dor de tine, am aranjat lucrurile să vin acasă. Fără mine se descurcă ei, – și toate acestea cu aceeași voce caldă.
Nina făcu un pas înapoi, incapabilă să creadă. Soțul intră, așeză pachetul, o îmbrățișă, o sărută, murmurând cuvinte drăguțe.
Unde era obișnuita cârcoteală și chipul nemulțumit? Nina era tot mai surprinsă. Un sentiment uitat de fericire o cuprinse ca un val cald.
Sună telefonul.
– La mulți ani, mămico! Cea mai bună, cea mai iubită, cea mai frumoasă! Vin pentru prânz și bunica, de asemenea. Avem un cadou minunat pentru tine, – spunea fiica ei.
Apoi îi sună și directorul, bucurându-se că poate să ia niște zile libere restante de anul trecut. Apoi prietena, mătușa, colegul de școală, pacientele recunoscătoare…
Te obișnuiești repede cu lucrurile bune. Nina simțea că așa a fost mereu. Abundența de bine nu părea deloc ciudată.
Seara, după ce petrecuse invitații, Nina plecă în parcul din apropiere să se plimbe cu câinele.
Necunoscutul de ieri apăru pe neașteptate, – A fost o zi bună, Nina? La mulți ani! –
– Stați puțin, de unde știți cum mă numesc? Nu ne-am mai întâlnit niciodată, dacă nu mă înșală memoria, – întrebă direct Nina.
– Ne cunoaștem de 40 de ani, Nina. E greu de înțeles, dar încearcă. Sunt cu tine de la prima zi a vieții tale. Sunt îngerul tău păzitor.
Îți amintești când aveai 5 ani și ai alergat după minge în stradă? Nimeni nu a înțeles cum camionul a trecut fără să te lovească. Nu aveai nicio șansă să scapi. Nimeni nu m-a văzut când te-am mutat peste drum, dar asta rămâne între noi.
Și când ați mers cu colegii la râu necunoscut, ai sucit glezna (mâna mea), ai rămas în cămin. Era o vârtej periculoasă acolo și ai fi căzut în ea.
Ieri, cine te-a așezat în zăpadă? Dacă ai fi căzut cu un minut mai devreme, sigur ți-ai fi rupt piciorul.
Eu te ajut mereu, subtil și invizibil. Și voi fi mereu lângă tine, așa e datoria. Dar…
Mi-e greu cu tine.
Îți iubești soțul, fiica, mama, prietenele, pacienții, dar pe tine?
Nu te iubești!
Îți pui pe umeri o povară uriașă. Nu te iubești deloc și, naiv, aștepți iubire de la alții, dar nu așa funcționează! Dacă nu te iubești pe tine, nimeni nu te va iubi, doar te vor folosi!
Am încălcat protocolul și m-am arătat pentru a-ți transmite acest gând, trebuie să te iubești! –
– Știți totul despre mine, dar îngerii ar trebui să aibă aripi, – ezită Nina.
– Și ce sunteți voi, oamenii? Mereu căutați un viciu. Nu ai observat că port un palton lat? – el îl deschise, se întoarse și Nina văzu aripile strânse.
– Acum, adio! Trebuie să plec, – îi spuse el și dispăru sub ninsoarea deasă.
P.S.
– Poveste, – veți spune, dragi cititori.
– Poveste, – vă răspund, dar povestea nu e minciună, ci un îndemn.
Iubiți-vă pe voi și fiți fericiți! Vă doresc să aveți parte de asta din toată inima!
