Această poveste s-a întâmplat acum mult timp. Personajul principal, care mi-a povestit-o, este acum bunica și crește două nepoțicoase drăguțe. Ea e o femeie matură și serioasă, dar jură că totul din această istorie este adevărat…
Fetița alerga prin parcul întunecat, iar în față strălucea deja lacul cu luna plină deasupra. Închise ochii și sări în apă fără să ezite, de pe malul abrupt. Apa era caldă, primitoare, ca un leagăn. Niște mâni puternice o prinseră, o smulseră din lac și o zgâlțâiră: „Ce-ai pus în cap, copilă nebună?! Ai înnebunit de tot?! Unde sunt părinții tăi?”
Ileana scuipă apă și încercă să deschidă ochii, dar părul ud îi obstrucționa vederea. „Vă rog, nu mă mai zgâlțâiți așa!” Glasul îi tremura de frică. Cineva o așeză pe iarbă, îi aruncă o haină călduroasă pe umeri și îi dădu la o parte părul cu grijă. Deschizând ochii, văzu un moșneag cu barbă lungă, în care se împleteau nuferi și papură. „Cine sunteți?”
„Sunt Spiridușul apelor de aici. Ce te holbezi? Nu crezi? Doamne, copiii nici nu mai cred în minuni acum! Ce te-a apucat să faci o tâmpenie ca asta?” Fetița izbucni în plâns: „Mama nu mă mai iubește! Obișnuia să mă iubească, dar de când tata a plecat, s-a schimbat. Doar strigă și mă înjură. Astăzi m-a și lovit!”
Spiridușul o mângâie pe cap și oftă greu: „Nici pe mine nu mă place nimeni. Băiatul de la blocul vecin mă bate și mă pârlește. Și femeia de serviciu mă amenință cu mătura.” Zâmbetul lui deveni trist: „Păi, micuțo, ce necazuri ai! Te ajut cum pot. Ia o scoică, astea nu se găsesc pe la noi, e din mările depărtate. Când te vor supăra, lipeste-o de ureche.” Scoica era caldă și părea să strălucească în interior.
„Dar să știi! O să o dai mai departe când va fi nevoie. Acum fugi acasă, copilă!” Spiridușul o ridică și dispăru ca fumul.
Când Ileana ajunse acasă, mama începu să strige și ridică mâna, dar fetița apăsă scoica la ureche. Auzi gândurile mamei: „Ce fac?! O iubesc, e sângele meu! Proastă ce sunt, din cauza nemernicului ăstuia…” Ileana o cuprinse în brațe: „Mamă, și eu te iubesc! Tata o să se întoarcă, vezi tu. Doar nu mai bea și nu striga la mine.” Și rămaseră îmbrățișate, amândouă plângând.
A doua zi, Ileana ieși să se joace voioasă. La intrare, femeia de serviciu, mătușa Mariana, încercă să o sperie cu mătura. Fetița zâmbi și aplică scoica: „De ce url la copii? Numai pisica mea Mitzi lipsește. Să fie măcar vie!” Ileana râse: „Mătușă Mariana, Mitzi o să vină! Am văzut-o ieri cu un motan în curtea vecină.” Bătrâna zâmbi și o făcu cu cruce.
Pe locul de joacă, un băiețas o iscodi: „Hei, Plângăcioaso! Vrei să te dau cu capul în leagăn?” Scoica își făcu efectul: „E drăguță. Cum să-i spun? O să lovesc ca să învețe!” Ileana se apropie: „Eu sunt Ileana. Tu cum te cheamă? Ajută-mă să legăn, îmi place sus, dar singură nu pot…”
În prima zi de școală, dimineața era aglomerată. Mama călca funde, făcea clătite și încălzea ceaiul. La parter, o aștepta Dragoș. Îi luă ghiozdanul și păși mândru lângă ea. La pauză, Ileana văzu un băiat plângând singur în colț: „Eu sunt Ileana. Ce s-a întâmplat?” Băiatul voi să fugă, dar privind-o, mărturisi: „Nu am mamă, tata e plecat. Bunici se ceartă mereu. Nimeni nu mă iubește.” Fetița scoase scoica…
Uneori, trebuie să auzi inima cuiva și să-i dai puțină credință, speranță și iubire.
