ÎNTÂLNIRE CU UN ÎNGER
Elena era într-o dispoziție excelentă. Nașterea dificilă s-a încheiat cu bine. Astăzi, ea a ajutat un nou locuitor al planetei să vadă lumina zilei. Elena lucra ca moașă-ginecolog la centrul perinatal. După o tură grea, se grăbea acasă.
Geanta și plasa cu produse îi îngreunau mâinile. Soțul ei încerca să o convingă să conducă mașina, ca să nu mai depindă de autobuze în absența lui, căci deseori pleca din oraș în delegații de serviciu. Chiar îi oferise câteva lecții de condus, dar nu reușise. Îi era frică… o frică teribilă.
Adevărul este că, în copilărie, Elena fusese la un pas de a fi lovită de o mașină. Își amintește mereu sentimentul de groază care se apropia de ea! Sincer spus, nici măcar pe locul pasagerului nu se simțea confortabil, iar să fie ea la volan? Niciodată!
Mâine avea o zi liberă și în plus, este ziua ei de naștere – 40 de ani. Crezând cu tărie în superstiții, a decis să nu sărbătorească ziua ei de naștere. Doar în cercul restrâns al familiei, când toți se vor aduna acasă.
Nu mai avea mult până la stație. Elena simțea că era foarte obosită. Dintr-o dată, a alunecat (asta se întâmplă mereu pe neașteptate), piciorul i-a fugit într-o parte, iar Elena, împreună cu gențile sale, a căzut într-un morman de zăpadă! Felicitându-se pentru aterizarea moale, se gândea cum să se ridice cu demnitate.
– Domnișoară, nu v-ați lovit?
O voce s-a auzit din spatele umărului drept.
– Nu puteți să vă ridicați? Dați-mi mâna! –
Și cine îi oferă mâna? Un bărbat simpatic, de vârsta ei, cu o față binevoitoare, calmă și cu un zâmbet cald…
Elena a fost trasă cu ușurință din zăpadă și ajutată să își scuture haina.
– Sunteți mereu grăbită, – vocea lui era atât de blândă, încât i se părea că-l mai auzise înainte… dar nu, nu se mai întâlniseră. L-a mulțumit și a plecat.
– Sunteți foarte obosită, Elena, – a spus el fără zâmbet. A rostit cu atâta grijă, încât doar cineva foarte apropiat putea spune.
– Sunteți foarte obosită, nu este bine, – a repetat necunoscutul încet.
– Mă voi odihni în weekend. În plus, mâine este ziua mea de naștere, – a spus Elena.
Necunoscutul a zâmbit iar.
– Felicitări! Vreau să vă fac un cadou. Înainte de culcare, spuneți – Să se schimbe viața mea în bine de mâine! Și cu siguranță se va schimba în bine. Doar să nu uitați! –
– Nu voi uita, – a zâmbit Elena.
Necunoscutul s-a despărțit de ea și a dispărut după colțul blocului. Și iată autobuzul mult așteptat.
Acasă, ca de obicei, o aștepta o dezordine totală. Holul era dezordonat, iar chiuveta din bucătărie plină de vase murdare. Cățelul Doru scheuna lângă bolul gol și o privea cu un aer dojenitor.
Prima dată trebuie să-l hrănească pe Doru și să iasă cu el la plimbare. Căţeluşul îngheţat a fost găsit pe stradă de fiica ei două ani în urmă. L-a adus acasă și a convins-o pe mama ei să-l țină promitând solemn să aibă grijă singură de el. A avut grijă… două săptămâni, iar apoi grija pentru noul membru al familiei a trecut ușor la Elena.
Cât timp a trecut? În sfârșit, a reușit să termine treburile casnice. Bine că nimeni nu o deranja cu crize de nervi pentru cina neprăjită. Soțul era plecat în delegație în alt oraș. Fiica era la mama ei. Vor veni mâine. Soțul a avertizat dinainte că nu poate ajunge. Ar trebui totuși să pregătească mâine un fel de mâncare festivă, dar deocamdată poate savura liniștea.
Singurătatea este un lux, nimeni nu te deranjează cu problemele sale, nu îți tulbură psihicul cu proasta dispoziție. Poți să te bucuri de singurătate, să asculți muzică, să citești o carte… Dar îți este somn.
Pe când adormea, și-a amintit de sfatul necunoscutului și, fără să știe de ce, a șoptit, – Să se schimbe viața mea în bine de mâine. –
Dimineața devreme, soneria de la ușă a fost o surpriză. Pe prag se afla soțul ei. Ceea ce era mai surprinzător era că radia de fericire, nu era posomorât cum avea un aer de obicei.
– Bună, soarele meu, – a spus soțul cu tandrețe.
Elena era în stare de șoc. De mult timp nu mai auzise astfel de cuvinte. Odată, se supăra din cauza lipsei de afecțiune, apoi s-a obișnuit.
Și acum, când se obișnuise cu viața fără tandrețe… Uau! Parcă era treaz, ținea un pachet voluminos în mână.
– La mulți ani! Mi-a fost atât de dor de tine, am aranjat și am plecat acasă. Vor termina fără mine, – și toate astea le spunea cu aceeași voce caldă.
Elena s-a retras un pas în spate, neputând să creadă. Nicolae a intrat cu un pachet, a îmbrățișat-o, a sărutat-o, murmura tot felul de cuvinte drăgăstoase.
Unde e obiceiul de a mormăi și de a fi nemulțumit? Elena era din ce în ce mai surprinsă. Sentimentul uitat de fericire a venit ca un val cald.
Telefonul a sunat.
– La mulți ani, mama! Cea mai bună, cea mai iubită, cea mai frumoasă! Voi veni la prânz și bunica la fel. Avem pentru tine un cadou minunat, – a strigat fiica.
Apoi directorul de la spital a felicitat-o și i-a dat vestea bună că poate să-și ia cele trei zile de odihnă rămase de anul trecut. Apoi prietena ei, mătușa, un coleg de clasă, paciente recunoscătoare…
Te obișnuiești repede cu lucrurile frumoase. Elenei i se părea că așa a fost mereu. Și această abundență de bine nu părea deloc ciudată.
Seara, după ce a petrecut oaspeții, Elena a ieșit cu cățelul la plimbare în parcul din apropiere.
Necunoscutul de ieri a apărut complet pe neașteptate, – A fost o zi bună, Elena? La mulți ani! –
– Stați puțin, de unde știți cum mă numesc? Nu ne-am întâlnit niciodată, dacă memoria nu mă înșeală, – a întrebat direct Elena.
– Suntem cunoscuți de 40 de ani, Elena. E greu de înțeles, dar încearcă să înțelegi. Sunt cu tine din prima zi a vieții tale. Eu sunt îngerul tău păzitor.
Îți amintești când aveai 5 ani și ai alergat după minge în stradă? Atunci nimeni nu putea înțelege cum a trecut camionul pe lângă tine. Nu aveai nicio șansă să scapi. Nimeni nu a văzut cum te-am dus prin stradă, dar asta rămâne între noi.
Și atunci când voi, studenții, ați mers într-o tabără de muncă să înotați în râul necunoscut, ți-ai răsucit glezna (munca mea), și ai rămas la cămin. Acolo era un vârtej periculos și ar fi trebuit să cazi în el.
Iar ieri, cine te-a așezat în zăpadă? Dacă te-ai fi prăbușit cu un minut mai devreme, cu siguranță ți-ai fi rupt piciorul.
Te ajut în continuu, fără să intervin prea evident. Mereu voi fi aproape, e datoria mea. Dar…
Îmi este greu cu tine.
Iubești soțul, fiica, mama, prietenele, pacienții, dar pe tine?
Pe tine nu te iubești!
Îți pui pe umeri o povară prea grea. Nu te iubești deloc, și aștepti naiv dragostea de la alții, dar nu se poate așa! Dacă nu te iubești, nimeni nu te va iubi, ci doar vor profita de tine!
Am încălcat protocolul și m-am materializat să îți transmit acest gând, trebuie să te iubești! –
– Chiar știți totul despre mine, dar îngerii trebuie să aibă aripi, – a ezitat Elena.
– Și ce oameni sunteți? Căutați mereu un truc. Nu ai observat că am un palton larg? – și-a deschis paltonul, s-a întors lateral și Elena a văzut aripile pliate.
– Acum, rămas bun! Trebuie să plec, – i-a spus și a dispărut în vălul de zăpadă căzătoare.
P.S.
– Poveste, – veți spune voi, dragi cititori.
– Poveste, – vă voi răspunde, dar povestea e o minciună cu un sâmbure de adevăr.
Iubiți-vă și fiți fericiți! Vă doresc asta din toată inima!
