— Văsilică! Parazitule, drace! Hai repede, vino încoace!
Baba Măria obișnuit mătura pe jos cioburile de ceașcă spartă și continua să-l mustre pe Văsilică, știind deja că acesta nu va apărea pe la ea până a doua zi dimineața. Cândva, când Vasile era mai tânăr și mai neștiutor, venea alergând la strigătele babei. Dar, după ce a primit de câteva ori câte o palmă cu cârpa sau mătura peste fund, a devenit mai înțelept. Acum, după intonație și puterea decibelilor, determina fără greș gradul de pericol. Când putea să apară seara, și când era mai bine să stea ascuns două-trei zile.
De data aceasta, în goana după un șoarece, a dat peste ceașca uitată pe masă și a spart-o. Data trecută a vărsat sacul cu cereale, iar înainte de asta mai fuseseră și alte mici neînțelegeri. Și toate din cauza șoarecilor nenorociți. Dar baba Măria, nu știu de ce, continua să-l mustre pe Văsilică, deși, pe bună dreptate, el nu era de vină. Doar își făcea treaba și raporta regulat, aducând babei pe pernă șoareci, cârtițe și șobolani uciși.
Dimineața, când s-a trezit și a văzut noul „raport”, baba Măria s-a închinat în grabă și a început vechea cântăreală:
— Văsilică! Parazitule! De ce-mi mai aduci astea în pat? O să te dau afară, drace!
Și când a văzut ceașca spartă, s-a înfuriat și mai tare. Dar, drept să fie spus, în fața oamenilor, stăpâna își lăuda pisica. Spunea că e un prădător excelent, curat și blând. Vasile se străduia să nu o dezamăgească și păzea recolta micuță a babei cu toată râvna. Altfel, șoarecii din beci ar fi distrus complet cartofii și morcovii. Și nici cerealele nu le-ar fi disprețuit.
Iar ceașca spartă și alte neplăceri, Vasile le considera cu filosofie ca pe niște pierderi inevitabile.
În acea seară, baba Măria a turnat lapte într-un castronel și l-a chemat pe pisică mult timp, dar acesta dispăruse undeva și refuza categoric să apară:
— Pis-pis-pis, Vasile, parazitule. Unde te-ai ascuns? O să se strice laptele. Ei bine, drace să te ia…
Baba s-a hotărât să-și prăjească cartofi pentru cină. A deschis capacul beciului și, gâfâind, a început să coboare scările. Îndoită în trei și clipind slab, a ajuns la raftul cu cartofi. Când ochii i s-au obișnuit cu semiîntunericul, baba Măria l-a văzut pe Văsilică.
Respira greu. Laba din față dreaptă era umflată, devenind de două ori mai groasă decât cea stângă. Și lângă el, pe cartofi, zăcea un șarpe mare și mort.
„Doamne!” a exclamat baba Măria, imaginându-și cum i-ar fi înțepat colții veninoși în mână. Doar de la gând presiunea i-a crescut și inima a început să bată neregulat. „Vasilică, mântuitorule meu. Vrei să mori? Stai, stai. Am să te ajut. Parazitule, ce pățești. Cum aș trăi fără tine?”
Luată pisica în brațe, baba Măria a ieșit din beci, a luat geanta cu portofelul și, în papuci, a fugit la vecin.
— Petrică! Petrică! Ajută-mă! Du-mă urgent la oraș.
— Ce s-a întâmplat, baba Măria? De ce atâta grabă, noaptea târziu?
— Trebuie la veterinar. Văsilică a fost mușcat de șarpe. Du-mă, te rog, pentru Dumnezeu. O să-ți plătesc și benzina și deranjul.
— Stai, baba Măria. Îi spun nevestei și mergem.
Lângă clinica veterinară, baba Măria a ieșit din mașină. Oftând și văicărindu-se, a scos pisica, care respira greu și atârna ca o cârpă, și s-a grăbit spre recepție.
— Fiică, s-a adresat ea asistentei. Ajută-mă, te rog. Salvează-l pe Văsilică, că n-am pe nimeni altcineva.
Un singur ochi aruncat pisicii a fost suficient pentru a stabili diagnosticul.
— Șarpe? Când a fost mușcat?
— Astăzi. Nu știu exact. L-am găsit în beci și am venit imediat.
— Trebuie pus pe perfuzie.
Văsilică a fost dus.
După vreo douăzeci de minute, doctorița s-a întors în sala de așteptare și i-a spus babei Măria:
— Hai să completăm documentele. Sunteți stăpâna? Cum vă numiți?
— Maria Ionovna. Popescu.
— Bine, cum îl cheamă pe pisică? Câți ani are?
— Vasile, șase, parcă. Vă rog, salvați-l. Cu Vasile vorbesc, mă uit la filme, și iarna e mai cald cu el. Și unde mai găsesc un prădător atât de bun? M-a salvat și de șarpe.
Baba Măria a început să plângă.
— Liniștiți-vă. Vom face tot ce putem. Va trebui să-l lăsați la noi peste noapte. Veniți mâine, vom vedea cum stă treaba.
— Fiică, spune-mi, e scump?
— Nu vă faceți griji. Plătiți doar medicamentele. Sunt sigură că va fi bine. Pisica dumneavoastră e un erou! O să scape.
— Cum te cheamă pe tine?
— Vera Anatolievna.
— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, Verușo.
În mașină, baba Măria l-a întrebat pe Petrică:
— Petrică, mâine dimineața mă poți duce iar?
— Baba Măria, mâine plec la serviciu la șapte…
— Atunci plecăm împreună.
— Dar clinica deschide la nouă.
— Nu-i nimic, aștept.
— Bine. Mâine vin să te iau.
A doua zi, Vera Anatolievna, mergând la serviciu, a văzut-o pe baba Măria pe banca din fața clinicii. Bătrâna s-a ridicat cu speranță în ochi:
— Cum e parazitul meu?
— Acum verificăm.
După o jumătate de oră, baba Măria, ținând pisica în brațe, se îndrepta spre stația de autobuz, mângâindu-l pe cap pe Văsilică și murmurând:
— Uite, Vasile, Verușo a zis că în trei zile vei fi ca nou. Îți cumpăr smântână. Nu din magazin, ci de la țară, și cârnați. Ai meritat. Doar să trăiești mai mult, parazitule!
