– Mărioară, micul dejun. – Asistenta a intrat în cameră cu un cărucior. Ana a deschis ochii și s-a întors cu reticență spre ușă.
– Nu vreau. Mulțumesc. – A răspuns ea.
– Hai, hai, domnișoară, trebuie să-ți faci puteri. – După asistentă, a intrat în cameră doctorul.
Ana a tăcut. Asistenta a pus pe noptieră o farfurie cu terci și un pahar cu ceai. A șoptit:
– Mănâncă, hai, are dreptate domnul doctor. – Și a părăsit camera la fel de repede.
– Cum e dispoziția? De primăvară? – Doctorul a zâmbit.
– Nu chiar. – A răspuns Ana posomorâtă, întorcându-se spre fereastră.
– E bine. – Ignorând tonul pacientei, doctorul a continuat. – Operația e programată pentru mâine. – A spus serios.
– Șansele vor crește? – A întrebat Ana, întorcându-se.
– Fără îndoială. Deși despre o recuperare completă nu putem vorbi încă. – A recunoscut doctorul.
– O să pot merge? – Ana s-a încordat.
– Nu vreau să te încurajez prea mult… – După o scurtă pauză, a răspuns doctorul. – Dar trebuie să folosim toate șansele.
– Înțeleg… – Ana s-a întors din nou. Nici nu a auzit când doctorul a ieșit. Nici nu a auzit cum păsările ciripeau deja primăvara pe geam.
Accidentul fusese groaznic. La volan fusese prietena Anei, Loredana. Încercând să evite o coliziune, Loredana a tras brusc de volan, mașina a derapat pe drumul alunecos, iar coliziunea a fost inevitabilă. Impactul principal a fost pe partea pasagerului. Ana și-a revenit în cunoștință doar în spital. După cum a aflat mai târziu, Loredana avusese doar o fractură la braț și o contuzie. Ana avusese mai multe coaste fracturate, o fractură deschisă la picior și, cel mai grav, leziuni la coloană. Prognosticurile nu erau încurajatoare, iar șansele ca Ana să mai meargă vreodată erau minime. Poate altcineva ar fi fost mulțumit că a supraviețuit, dar pentru Ana lumea se prăbușise într-o clipă. Dansul era totul pentru ea: viața, sursa de venit, inspirația. Mișcarea era pentru ea ca aerul pentru alții. Și acum ce?
Următorul lovitură a venit de la Andrei. Se cunoșteau de doi ani, și recent Andrei îi făcuse o propunere de căsătorie. Cu două săptămâni în urmă, când Andrei stătea lângă ea în cameră, Ana a înțeles fără cuvinte că nunta nu va avea loc. Când Ana i-a spus despre prognosticul medicilor, Andrei a stat mult timp gânditor, uitându-se la podea, apoi a spus, nesigur:
– Trebuie să te gândești la lucruri bune. Totul va fi bine.
În următoarele trei zile nu a mai venit. Apoi a primit un mesaj scurt de la el: „Îmi pare rău. Nu pot să fac față.” Înăuntru, ultima sârmă de speranță s-a rupt. Ana nu mai plângea, ci se uita cu ochi sticloși la tavanul alb, imaginându-și cum acesta se prăbușește peste ea și totul se sfârșește.
Mama, mângâind-o pe Ana pe mână, încerca să o consoleze, să zâmbească, spunând că nu totul este pierdut, că trebuie să lupte, că vor lupta împreună. Dar Ana vedea că ochii mamei erau roșii de la lacrimile pe care le vărsa afară din cameră. Doctorul, Vlad, tot insista că trebuie să lupte.
– De ce? – A întrebat Ana într-o zi.
– Pentru a fi fericită. – A răspuns Vlad simplu.
– Nu voi mai fi niciodată fericită. – A replicat Ana. Vlad a privit-o atent:
– Sigur vei fi. Dar asta depinde mai mult de tine decât de alții. Nu am o experiență imensă, dar știu oameni care au depășit lucruri care păreau imposibile, care au lăsat în urmă boli incurabile pentru că voiau să trăiască, să se bucure de viață, să fie fericiți.
Ana nu a răspuns. Nu voia să trăiască. Nu voia să trăiască așa. Și ce fericire putea fi? – s-ar fi întrebat ea, dar a decis să nu continue discuția. La urma urmei, probabil medicii sunt obișnuiți să încurajeze pacienții.
– Nu dormi? – Vlad a deschis ușa încet, lăsând o rază de lumină să pătrundă în întunericul camerei.
– Nu. – A răspuns Ana, fără să observe că doctorul îi vorbea la „tu”.
– Ești neliniștită? – A întrebat el, așezându-se pe scaunul de lângă fereastră.
– Nu. – Ana a dat din umeri.
– Poți să-ți imaginezi că accidentul nu a avut loc. Și că au trecut zece ani. Cum ar fi viața ta? – A întrebat Vlad, privind pe fereastră.
– Nu știu. Poate aș mai dansa. Sau poate aș duce-o pe fiica mea la dans. – Ana a zâmbit ușor, dar apoi și-a amintit că nunta ei nu avusese loc. – Știi, el m-a părăsit. Imediat ce a aflat, m-a părăsit.
– Cine? – Vlad știa deja răspunsul. – Crezi că te iubea?
– Nu știu. – Ana a dat din umeri din nou. – Poate doar în filmele romantice iubirea e așa, gata să treacă prin foc și apă pentru tine, dar în viața reală… – Ana s-a oprit. Vlad era și el un bărbat. Tânăr și destul de atrăgător, cum tocmai își dăduse seama Ana. Probabil avea o soție sau o iubită și se purta cu ea cu mult mai bine. El, cu siguranță, nu s-ar fi speriat într-o astfel de situație. Îi oferea sprijin chiar și ei, o străină.
– Bine, Mărioară, dormi. Și pentru tine vor cădea stele din cer. – Vlad a ieșit. Ana s-a uitat pe fereastră. O bucățică de cer, presărată cu stele, era vizibilă. „Dacă ar cădea acum o stea” – s-a gândit Ana, dar stelele nu cădeau, cel puțin nu în timp ce ea a adormit.
– Cum te simți? – Vlad stătea în fața patului Anei. – Dmitri a spus că operația a fost un succes.
– Poate. Dar tot nu simt picioarele. – Ana a oftat.
– Uite ce ți-am adus. – Vlad i-a întins Anei o cutiuță mică. Ana a deschis-o și a zâmbit. Cutia era plină de mici stele sclipitoare de confetti. – Dacă te vei strădui, vei ajunge pe jos până la stelele adevărate. – A promis doctorul.
Reabilitarea a fost lungă, obositoare și, după cum părea Anei, fără rezultate. Vlad, acum îl numea și ea pe nume, venea des să o viziteze. Vorbeau ca niște prieteni vechi, discutând despre orice. Vlad reușea să o distragă de la gândurile întunecate, iar Ana începea să creadă în cuvintele lui, că eforturile nu vor fi în zadar.
– Cum e astăzi? – Vlad a intrat în cameră după exercițiile zilnice ale Anei, când asistenta încerca să-i „trezească” picioarele.
– Nimic special. – Ana a dat din umeri.
– Liliacul a înflorit. – Vlad i-a întins Anei o ramură pufoasă pe care o ținuse ascunsă în spate. Ana a inspirat aroma proaspătă, care îi gâdila nările. Apoi, cu un entuziasm copilăresc, a început să caute floarea cu cinci petale.
– Nici aici nu e nimic. – Ana a făcut o mutră și a ridicat ochii.
– Dar aici? – Vlad i-a întins Anei o altă cutiuță mică. Ea a zâmbit, așteptându-se la o nouă porție de stele. Dar, deschizând cutia, a rămas nemișcată. Pe un inel mic, în razele soarelui, strălucea o stea adevărată – un mic diamant.
– Vrei să te căsătorești cu mine? – A întrebat Vlad, când Ana și-a ridicat privirea de la inel. Ana a tăcut. Vlad a oftat agitat și s-a așezat pe pat.
– Te-ai așezat pe piciorul meu… – A șoptit Ana. – Te-ai așezat pe piciorul meu! – A strigat ea și a râs. – Pe piciorul meu! Simt! Simt piciorul!
Vlad a sărit și el în picioare și a râs. Și atunci Ana a început să plângă. Zâmbea, dar lacrimile îi curgeau pe obraji.
– Ce e? Te doare? – S-a îngrijorat Vlad. Ana a dat din cap:
– Îți amintești când am spus că nu voi mai fi niciodată fericită? Chiar credeam asta. Dar astăzi am atâta fericire deodată. Dacă tu nu te-ai speriat să mă ceri de soție, sper că nici plânsul meu nu te sperie? – Ana a râs din nou.
– Nu mă sperii cu nimic. – A răspuns Vlad, privind-o cu tandrețe pe mireasa lui.
***
– Mamă, ai văzut? Mi-a reușit! – Sofia a alergat spre bancă, unde stătea Ana.
– Bineînțeles că am văzut. Și am filmat tot pentru tata. Ești grozavă. – Ana a îmbrățișat-o pe fiică.
– Doamna Maria a spus că voi dansa în centru. – S-a lăudat Sofia. – Asta înseamnă că dansez mai bine decât toți?
– Da. – A șoptit Ana și i-a dezvăluit un secret. – Dar tsss, dacă te mândrești, nu va mai ieși nimic. – Sofia a încuviințat înțelegătoare. – Acum hai, să mergem să-l luăm pe tata de la serviciu.
Au trecut zece ani. Ana nu a mai dansat pe scene mari, dar la propria nuntă a dansat destul de bine. După cum a remarcat Vlad, cu siguranță mai bine decât el. Drumul spre stele a fost lung pentru Ana, dar împreună cu Vlad au reușit. Și ca să nu uite niciodată de asta și să creadă întotdeauna în lucruri bune, Ana a propus să picteze tavanul dormitorului ca un cer înstelat. Vlad a fost de acord. Când deschide ochii dimineața, Ana știe că poate atinge stelele, dacă doar își dorește. Oricare și oricând.
