— Hai, lasă-mă în pace cu necazuri…
M-am întâlnit pe hol cu Elena, directoarea noastră financiară, care m-a impresionat cu o cutie de carton.
O întreb:
— Ai adus salariile de la bancă?
— Nu, mi le-a dăruit un vechi prieten în trafic (pe cutie scrie: „Tehnică Medicală”)
— La ce anume face aluzie?
— La nimic, doar îl cunosc de atât de mult timp, încât și deodorant dacă i-aș da, s-ar bucura sincer. Ne-am cunoscut în 98. Aveam mari probleme cu mașina. Eram tânără și neștiutoare și am cumpărat un Toyota de la un samsar, dar avea actele falsificate, vama făcută pe sub mână, iar niște polițiști de-ai mei au luat bani promițând că ajută, dar n-au făcut nimic. Ultima picătură a fost când am dat ultimii lei jandarmilor de pe drum ca să nu mi-o ia la remorcă.
Scurt, mașina era scumpă, dar acum mergea doar la piese…
Am ajuns acasă, m-am parcat lângă tomberoanele de gunoi și mâncam cornuri cu mac, plângând. Nu voiam să intru acasă așa…
Cineva bate în geam, deschid. Un bărbat cu lopată în vestă portocalie se scuză și mă întreabă voios:
N-ai putea parca cinci metri mai încolo? Acum asfaltăm platforma de lângă tomberoane. De ce plângi, s-a întâmplat ceva?
Voiam să-i spun să se ducă departe și să închid geamul să nu miroasă a asfalt, dar nu știu de ce, i-am povestit pe scurt necazul meu.
El mi-a răspuns:
— Hai, lasă, asta nu-i necaz, important e să fim sănătoși… Mănânci așa gustos cornul acela, nu-mi dai și mie?
M-am supărat pe mine că mi-am împărtășit necazul unui muncitor de drum și pe obrăznicia lui, dar i-am întins cornul mecanic.
Tipul:
— Și pentru colegul, noi suntem doi…
Am fost șocată de așa tupeu, dar i-am dat și al doilea corn. Am parcat mai departe și am continuat să plâng, fără să mai deranjez pe nimeni.
După vreo zece minute bate din nou muncitorul.
Deschid și întreb cu supărare:
— Ești din nou pentru cornuri!?
Tipul:
— Nu, ai ceva să notezi? Scrie.
Mi-a dictat din carnet un număr de telefon și a adăugat: E un număr de acasă, sună după ora nouă și spune-i că ești de la Geniu. Îi dau eu de veste. E un general la poliție și o să te ajute…
S-a îndepărtat în fumul albastru de asfalt și eu am rămas pe gânduri, nu știam ce să cred.
Totuși am sunat seara (ce aveam de pierdut..?)
Și după două zile, dimineața, la serviciul de înmatriculări mașina mea a fost înregistrată solemn și mi-au dat plăcuțe noi! (polițiștii ieșiseră toți din birouri ca să-mi facă pe plac…)
Am vânat o săptămână după Geniu muncitorul pentru a-i mulțumi și totuși, vorba a dovedit că am ajuns în București, l-am găsit pe o stradă vecină. I-am mulțumit mult, i-am dat ciocolată scumpă, șampanie, cafea, ceva și nu mai țin minte și l-am întrebat de unde îl cunoaște pe general așa de bine, că generalul i-a trimis saluturi lui și soției…
Și Geniu mi-a povestit că, cu șase luni în urmă, era un om destul de înstărit, făcea comerț cu tehnică medicală, dar criza i-a distrus afacerea, acum lucra în trei locuri — o zi după alte trei, și chiar soția lui casnică, care nu lucrase niciodată, a început să spele vasele în cantina școlii.
Toate astea doar pentru a „nu ieși din rând”, căci locuiau într-un apartament imens de două sute de metri pătrați într-un bloc de elită și, strângând din dinți, trăgeau de ei. Vânduseră tot din casă, mai puțin manualele școlare, dar sub nicio formă nu voiau să vândă apartamentul, deși doar întreținerea și paza le lua 4000 de lei pe lună.
În fața vecinilor milionario păstrau aparențele, dar trăiau cu toții cu 250 de lei pe lună (bine că fata mergea la o școală obișnuită).
De atunci ne-am împrietenit familiile cu Geniu. De Anul Nou sărbătorim împreună. N-au trecut doi ani și Geniu s-a ridicat mai sus decât era înainte de criză.
Azi stăteam la semafor, când cineva mi-a bătut în acoperiș, mă uit și Geniu era într-un jeep:
— Lențica, vrei să-ți dau un Geiger?
— Sigur.
— Ia-l, folosește-l cu plăcere și nu-ți refuza nimic…
