Nu mi-e rușine! Sunt mândru că m-am născut la sat!
Bună ziua.
Am observat de mult cum cei născuți la oraș vorbesc cu dispreț despre cei crescuți la sat. Li se pare că viața în afara lumii lor asfaltate este ceva nedemn și că, dacă cineva de la țară vine să lucreze în oraș, ia locul “legitim” al cuiva.
Dar știți ceva? Nu-mi este rușine că sunt de la țară. Dimpotrivă, sunt mândru de asta.
Și nu am de gând să mă simt vinovat că îmi câștig existența în oraș. Fiecare om are dreptul la muncă, la dezvoltare, la posibilitatea de a trăi așa cum dorește.
Iar dacă am fost nevoit să plec din mica mea patrie pentru a găsi de lucru, nu înseamnă că sunt inferior celor care au crescut între sticlă și beton.
Satul m-a învățat ce înseamnă să fii om.
M-am născut într-o familie obișnuită, într-un sat mic, printre câmpuri și râuri, printre miros de iarbă proaspăt cosită și cuptoare de casă.
De mic am știut ce este munca.
I-am văzut pe părinții mei trezindu-se în zori pentru a lucra pământul, cum tatăl repara gardul după ploaie, cum mama pregătea masa pentru ca familia să se strângă la cină.
Am învățat să respect munca, pentru că la sat nimeni nu așteaptă să facă altcineva treaba în locul său.
Am învățat recunoștința, pentru că știam cât de greu se obține pâinea de pe masă.
Am învățat respectul pentru natură, deoarece am înțeles că viața depinde de mila ei.
Și nu vreau să schimb această experiență pentru ziduri de beton, pentru agitație, pentru blocajele și aerul murdar de oraș.
Adesea mi se spune:
— Dacă îți place atât de mult satul, de ce lucrezi în oraș?
Gândiți-vă — de ce mii de oameni din sate sunt nevoiți să meargă la oraș? Oare pentru că le place acolo?
Nu. Pentru că așa este construit sistemul. Pentru că la sate munca este tot mai puțină, iar familiile trebuie hrănite.
Dar asta nu înseamnă că suntem de prisos sau că suntem mai prejos decât cei născuți în blocuri de apartamente.
Nu vreau să trăiesc în oraș, dar trebuie să muncesc.
Sincer să fiu, nu înțeleg de ce oamenii sunt atât de fascinați de viața urbană.
Zgomot. Mizerie. Clădiri unde vecinii îți aud fiecare pas. Mașini care stau ore întregi în trafic. Oameni care trăiesc alături, dar nici măcar nu se salută.
Numiți asta confort?
Eu locuiesc în casa mea.
O casă cu etaj, spațioasă, cu o curte mare. Am propria grădină, propria livadă, propria baie. Am un loc unde pot respira adânc, unde pot ieși dimineața în curte și să văd nu zidurile gri ale casei vecine, ci cerul nesfârșit.
Dar, da, trebuie să merg în oraș la muncă.
Și da, este incomod. Mașina se strică — pierzi ziua. Autobuzul vine o dată pe oră — nu ai prins, ai întârziat.
Dar sunt dispus să suport asta, deoarece pentru mine libertatea și spațiul satului meu sunt mai importante decât cutiile de beton ale metropolei.
Nu insultați pe cei de la țară, pentru că “sătean” nu este o insultă.
Uneori aud cum oamenii din oraș îi numesc “țărani” cu batjocură.
Amuzant.
Orășenii cred că viața lor este modelul succesului, dar tot mai mulți dintre ei doresc să se mute la țară.
Cumpărați o casă privată — și gata, viața este reușită? Dar imediat ce cineva din sat vine să lucreze în oraș, devine “provincial”.
Paradox.
Vreți adevărul?
Dintre cei de la țară sunt mai mulți oameni buni, săritori și corecți decât dintre cei crescuți în oraș.
Pentru că la țară este obișnuit să te ajuți unul pe altul. Acolo nu treci nepăsător dacă cineva se simte rău. Acolo știu ce înseamnă adevărata prietenie.
Iar în oraș?
Poți trăi într-o casă zeci de ani și să nu știi cine locuiește în spatele zidului. Poți cădea pe stradă — și nimeni nu te ajută. Poți striga — și nimeni nu te aude.
Cine este cu adevărat “provincial”?
Dacă ai “mentalitate rurală”, nu te salvează nici Parisul, nici New York-ul.
Locul nașterii nu este un indicator de inteligență sau onestitate.
Poți să te naști la sat și să fii o persoană cultivată și educată. Și poți să crești în cel mai prestigios cartier al capitalei și să rămâi needucat.
Problema nu este unde te-ai născut, ci în ce fel de persoană ai devenit.
Așadar, nu vorbiți cu dispreț: “Este de la sat”,
Pentru că satul nu este o condamnare.
Este mica mea patrie.
Și sunt mândru de asta.
