Anghelina Dumitru și-a șters mâinile umede și, gemând de durerea de spate, s-a dus să deschidă ușa. Se sunase timid, dar deja pentru a treia oară. Un geam stătuse nemijlocit în curățenie și nu ajunsese imediat în hol. În spatele ușii se afla o tânără, foarte drăguță, dar palidă și cu ochii obosiți.
– Doamna Anghelina, am auzit că puteți să închiriați o cameră…
– Of, vecinii ăștia, tot timpul trimit pe cineva la mine! Nu închiriez camera și niciodată n-am închiriat.
– Dar mi s-a zis că aveți trei camere.
– Și ce dacă? De ce sunt obligată să închiriez?! M-am obișnuit să locuiesc singură.
– Ei bine, scuzați-mă. Mi s-a spus că sunteți credincioasă, și m-am gândit…
Fata, ascunzând lacrimile care începeau să îi umple ochii, s-a întors încet și a coborât treptele cu umerii tremurând.
– Stai puțin, întoarce-te! Doar n-am zis că refuz să te ajut! Ce tineri sensibili au devenit, imediat ce se întâmplă ceva, se pun pe plâns. Hai în apartament să discutăm. Cum te cheamă? Hai să vorbim folosind “tu”.
– Elvira.
– “Fântână de apă.” Tatăl tău a fost, poate, hidrolog?
– N-am tată. Am crescut la casa de copii. Nici mamă n-am. M-au găsit oameni de bine în scara blocului și m-au dus la poliție. Nici o lună nu aveam.
– Ei bine, nu te supăra. Hai, să stăm la ceai și să povestim. Ți-e foame?
– Nu, am cumpărat un pateu.
– A cumpărat un pateu! Ah, tineretul din ziua de azi, nu se gândesc la sănătatea lor, iar până la 30 de ani au deja ulcer la stomac. Ia loc, am supă de mazăre, caldă încă. O să încălzim și ceaiul. Am multă dulceață. Soțul meu a murit acum cinci ani, dar din obișnuință încă fac pentru doi. Acum, când terminăm cu mâncarea, mă vei ajuta să termin de spălat geamul.
– Doamna Anghelina, aș putea să fac altceva? Mă amețește capul, mi-e teamă să nu cad de pe pervaz – sunt însărcinată.
– Și mai bine! O gravidă mai lipsea. Sunt o femeie severă. Te-ai ales cu el așa, fără plan?
– Cum se poate să credeți așa? Sunt măritată. Dima e din același orfelinat. Însă l-au luat în armată. De curând a fost în permisie. Iar când proprietara a aflat că sunt însărcinată, mi-a spus să plec imediat. Mi-a dat un termen de o săptămână să găsesc alt loc. Trăiam aproape de aici. Dar văd că așa sunt împrejurările.
– Of, împrejurări… Și eu ce să fac cu tine? Oare să-mi mut patul în camera lui Tavi? Bine,ție îți dau camera mea. Și despre bani, nici să n-aud! M-aș mânia. Mai bine du-te să îți iei lucrurile.
– Nu am de mers departe. Toate lucrurile mele și ale lui Dima sunt într-o geantă la ușa blocului. A expirat termenul, dimineață deja am colindat atâtea case.
Așa au devenit două în casă… Elvira continua studiile pentru a deveni designer de rochii. Anghelina Dumitru era de multă vreme pe handicap după un accident grav de tren, astfel că stătea acasă, croșeta șervețele de dantelă, gulerașe și botoșei pentru copii, pe care le vindea la piața din apropiere. Marfa ei era plină de creativitate: dantela semăna cu spuma mării, fiind fină și evanescentă, astfel că se vindea foarte bine. Banii în casă nu lipseau. O parte veneau și din vânzarea legumelor și fructelor din grădină. Sâmbăta lucrau împreună în grădină, iar duminica Anghelina Dumitru mergea la biserică, în timp ce Elvira răsfoia scrisorile de la Dimitri și îi răspundea. La biserică mergea rar, încă nu se obișnuise. Se plângea că i se uzează spatele și amețește.
Într-o sâmbătă lucrau în grădină. Recolta era deja strânsă și pregăteau pământul pentru iarnă. Elvira obosea repede și tanti Anghelina o trimitea în căsuță să se odihnească, ascultând discuri vechi pe care le cumpărase cândva cu soțul ei. În acea sâmbătă, după ce a lucrat puțin cu grebla, viitoarea mamă s-a întins să se odihnească. Anghelina Dumitru arunca uscături și crengi în focul de tabără, privindu-l gânditoare. Apoi a auzit strigătul Elvirei: “Mamă! Mamă! Vino repede!” Cu inima bătându-i tare, uitând de durerile de picioare și spate, Anghelina alerga spre casă. Elvira striga, ținându-se de burtă. În scurt timp, Anghelina a convins un vecin și au fugit către maternitate cu o viteză pe care o permitea bătrâna Dacia. Elvira gemea continuu: “Mamă, mă doare! Dar încă e prea devreme, prea devreme! Doamne, roagă-te pentru mine, tu știi să te rogi!” Anghelina plângea. Printre lacrimi, se ruga fără încetare.
De la camera de primire, Elvira a fost transportată pe targă. Vecinul de la grădină a dus-o acasă pe femeia îndurerată. Toată noaptea s-a rugat Maicii Domnului pentru salvarea copilului. Dimineața, a sunat la maternitate.
– E în regulă cu fiica dumneavoastră. La început v-a strigat pe dumneavoastră și pe Dima, a plâns, apoi s-a calmat și a adormit. Doctorul spune că nu mai există risc de avort, dar va trebui să stea la noi câteva săptămâni. Are și hemoglobina scăzută. Să aveți grijă să mănânce bine și să se odihnească mai mult.
După ce Elvira a fost externată, au stat de vorbă până după miezul nopții. Elvira tot vorbea despre Dimitri.
– Nu este orfan, cum sunt eu. E un copil orfan. Am fost împreună în același orfelinat ani de zile. De pe băncile școlii ne-am împrietenit, apoi ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Dima mă prețuiește foarte mult. E chiar mai mult decât dragoste. Înțelegi, așa des scrie. Vrei să-ți arăt o poză cu el? E aici, al doilea din dreapta. Zâmbește…
– E frumos… – Anghelina Dumitru nu voia să o supere pe Elvira. Deja ar fi trebuit de mult să-și schimbe ochelarii. În plus, soldăței se vedeau în grup pe o fotografie mică. Nu a putut distinge nici al doilea, nici al treilea sau al cincilea. Doar contururi… – Elvira, vreau să te întreb ceva. De ce m-ai numit “mamă” atunci, în grădină?
– Așa… Am uitat de frică. Obișnuință de orfelinat. Acolo toți adulții, de la director la instalator, sunt mame și tați. Cu greu am scăpat de asta. Când mă stresez sau sunt agitată, toată lumea devine “mamă” pentru mine. Iartă-mă.
– Am înțeles… – Anghelina suspină dezamăgită.
– Tanti Anghelina, povestește-mi despre tine. De ce nu ai nici o fotografie cu soțul sau copii? Nu ai copii, nu-i așa?
– Nu, n-am copii. Am avut un fiu, dar a murit când era foarte mic, nici un an nu avea. Dupa accidentul meu, n-am mai putut avea copii. Soțul meu a fost ca un copil pentru mine. L-am alintat, nu-mi mai trăgea inima de altcineva. Era singurul om pe lume pentru mine, cum e Dima pentru tine. Când l-am îngropat, am rămas fără poze. Chiar dacă sunt credincioasă, înțelegând că el a plecat la Domnul, mi-a fost foarte greu să trăiesc fără el. Când priveam fotografiile, mă apuca plânsul. Așa că le-am ascuns, să nu mă ispitească în zadar. Acum are nevoie de rugăciunea mea, nu de lacrimi. Dar tu, Elvira, trebuie să-i ceri lui Dima să se fotografieze mai clar, să punem poza într-o ramă. Aveam rame pe undeva.
În Ajun de Crăciun, Anghelina Dumitru și Elvira se pregăteau de sărbătoare, decorând camerele și așteptând prima stea. Elvira se muta constant dintr-un loc în altul și își masează mijlocul.
– Ei, draga mea, nu ești în apele tale. Nu asculți niciun cuvânt. Ce tot ai, ca un copil mic?
– Tanti Anghelina, cheamă salvarea. Mă apucă nașterea.
– Cum, draga mea? În săptămâna viitoare nu trebuia?
– Se pare că am greșit. Sună repede, nu mai rezist.
În jumătate de oră, ambulanța o ducea deja la spital. Pe șapte ianuarie, în ziua Nașterii Domnului, Elvira a adus pe lume o fetiță. În aceeași zi, Anghelina Dumitru l-a bucurat pe tânărul tată cu o telegramă.
Ianuarie a fost o lună agitată. Fetița le aducea bucurii și griji deopotrivă. Elvira, cu aprobarea lui Dimitri, a numit-o pe fetiță Anghelina. Anghelina Dumitru s-a emoționat până la lacrimi. Acum micuța Anghelina le dădea bătăi de cap. Ba nu dormea noaptea, ba avea afte, ba era capricioasă. Însă toate acestea erau grijile unei bucurii. Anghelina Dumitru suferea mai puțin de diversele sale boli.
…Ziua era surprinzător de caldă pentru iarnă. Anghelina Dumitru a profitat de vremea bună să se ducă la cumpărături. La întoarcere, a întâlnit-o pe Elvira cu căruciorul – tânăra mămică voia să o plimbe pe fetiță.
– Noi mai ieșim un pic, bine, tanti Anghelina?
– Ieșiți cu bine, eu mă apuc de prânz.
Intrând în cameră, Anghelina Dumitru a aruncat o privire pe masă și a văzut poza soțului în ramă. Zâmbi: “A găsit-o, desigur. Și a ales o poză cu Sashu cel tânăr. Tinerilor nu le mai place să privească bătrâni.”
Ciorba clocotea aromată pe aragaz când Elvira a adus-o pe micuța Anghelina acasă. Căruțul era adus de un tânăr vecin. Cele două femei au desfăcut cu grijă fetița. Năsucul de buton se ridica suflecat. S-a retras în vârful picioarelor în camera mare.
– Elvira, – surâse Anghelina Dumitru, – cum ai descoperit unde am ascuns pozele cu Sashu?
– Nu înțeleg despre ce vorbiți.
– Asta? – Anghelina Dumitru a indicat spre fotografie.
– Asta? Mi-ați cerut să facă Dima o poză mai clară. A mers special la studio. Ramele le-am găsit pe raftul de cărți.
Anghelina Dumitru a luat fotografia cu mâini tremurânde. Numai atunci a observat că nu era soțul ei. Sergentul tânăr zâmbea încrezător fotografului. Femeia s-a așezat pe canapea, cu o privire albicioasă și absentă, privind undeva departe. Când s-a întors spre Elvira, aceasta plângea în hohote, cu vată îmbibată în amoniac în mână.
– Mama, uită-te la mine! Privește-mă în ochi! Ce-i cu tine, mamă? – plângea Elvira.
– Elvira, deschide dulapul, pe raftul de sus sunt fotografiile. Adu-le pe toate.
Elvira a adus câteva albume și fotografii înrămate. De pe una dintre ele, Dima?!?
– Doamne, cine e? Dima? Nu, fotografia e veche. Cine e, mamă?
– E Sashu al meu, Alexandru. Elvira dragă, unde s-a născut Dima?
– Nu știu. A fost adus la orfelinatul nostru de la Chișinău. A ajuns acolo după un accident feroviar. Mai târziu, când s-a făcut mare, i s-a spus că părinții lui au murit.
– Doamne, ce greșeală teribilă! Mihăiță, scumpul meu, mi-au arătat un corp și l-am identificat. Cămașa era ca cea a lui. Păpușica nu avea deloc chip. Copilule, fiule, Mihăiță! Ești viu! Soția și fiica ta locuiesc cu mine și eu nu știu. Dumnezeule, Tu mi-ai trimis-o pe Elvira. Dă-mi fotografia, draga mea.
Elvira, complet confuză, nu înțelegea ce se întâmplă. I-a predat fotografia înrămată. Anghelina Dumitru o săruta, acoperind-o de lacrimi: “Mihăiță, soarele meu, copilul meu!”
– Dima, – a corectat timid Elvira.
– Ei, să fie Dima, dar e fiul meu, Elvira, – fiul! Privește! Seamănă perfect!
Tânăra femeie era încă undeva între îndoială și certitudine.
– Draga mea, dar bășica? Între cot și antebraț, e o bășică care arată ca o stea. Nu i-am identificat mâna copilului la accident pentru că era distrusă. Și nu am mai văzut bășica aceea. Ei, nu mai taci! E acolo?
– E acolo, ca o stea mică. Oh, Doamne, acolo e! Da, mama, da!
Cele două femei, îmbrățișate, plângeau, nefiind afectate de mozzarella! Floricica striga din camera vecină, cerând sânul mamei.
