Așa mi-e soarta – singur și trist de Crăciun și Anul Nou.
Îl am pe prietenul meu din copilărie. Numele lui este Gheorghe. Am fost colegi de școală, dar apoi viețile noastre au luat drumuri diferite, fără să pierdem legătura.
Gheorghe e un om retras, nu îi plac mulțimile, nu merge în vizite și nu invită pe nimeni la el acasă.
An de an, când se apropie sărbătorile, îl chem la noi, să sărbătorim Crăciunul la masă și să ridicăm paharele la miezul nopții de Anul Nou. Dar el mereu refuză politicos.
— Nu sunt sărbătorile mele, — spune el. — Nu simt nimic vesel în ele.
Mi-a fost greu să înțeleg cum poți să nu iubești Anul Nou – timpul minunilor, darurilor, râsetelor, întâlnirilor cu cei dragi.
Însă într-o zi, după mulți ani de tăcere, mi-a spus adevărul.
Adevărul pe care l-a ascuns mulți ani.
Copilărie impregnată de frică și alcool
În copilărie, Gheorghe nu știa ce înseamnă sărbătorile familiale pline de căldură.
Tatăl lui bea.
Nu, nu era doar un om care lua câteva pahare seara. Era alcoolic, un om care cheltuia toți banii pe băutură, care se întorcea acasă târziu și, fie că era o zi obișnuită ori ajun de Crăciun, începea să-și terorizeze familia.
Fiecare seară devenea o tortură.
— Ridicați-vă! — comanda el, intrând în casă. — Trebuie să vedeți cum cinează stăpânul casei!
Gheorghe și mama lui se ridicau și stăteau la masă cât timp tatăl lor mânca cu un aer solemn.
Apoi începea discursul său preferat:
— Banii sunt praf! Ei sunt doar pentru plăceri! Ce pantofi noi?! Ce cărți?! Mergi deja la școală, nu trebui să cheltuim pe nimicuri!
Cheltuia tot până la ultimul bănuț.
Când nu mai rămânea nimic, trecea la etapa următoare:
— Dă-mi ce-ai ascuns! Știu că ai ceva!
Mama lui Gheorghe încerca să pună deoparte bani – pentru caietele fiului, pentru mâncare, pentru vreun mic cadou de Anul Nou.
Dar el lua totul.
Bea până nu mai rămânea nici un ban.
Crăciun fără minuni, An Nou fără speranțe
Fiecare sărbătoare în casa lui Gheorghe era la fel.
Pe masă – câteva mere uscate, doi-trei covrigi, un borcan de castraveți murați.
Mama și fiul stăteau în tăcere.
Așteptau.
Așteptau să vadă dacă tatăl venea treaz.
Poate va aduce ceva pentru masa de sărbătoare.
Poate va spune: „Crăciun fericit” sau „La mulți ani”.
Dar el venea târziu.
Mereu beat.
Mereu mirosind a alcool.
Cu buzunarele goale.
Tot ce primea în plicul cu prima de Anul Nou, lăsa în bar.
An după an, așa a fost.
Și când a murit, nimic nu s-a schimbat.
Un om singur cu sufletul greu
Când Gheorghe nu a mai fost, mama lui a mai trăit câțiva ani.
Apoi s-a dus și ea.
A rămas singur.
Și a înțeles că nu vrea o familie.
Nu vrea sărbători.
Nu vrea niciun fel de veselie.
Nu a vrut să repete soarta tatălui său.
Nu voia să devină omul care distrugea viețile altora.
În fiecare an, când toți aranjau mesele, scoteau paharele, schimbau daruri, Gheorghe pleca.
Lua un bilet către un alt oraș, închiria o cameră și stătea singur.
Sau pleca în munți, unde putea asculta trosnetul lemnelor în șemineu și privi focul arzând.
Acolo, lângă foc, găsea căldura pe care n-o cunoscuse în copilărie.
Acolo, în singurătate, se simțea, măcar puțin, liber.
Doar acolo putea respira.
