„Nu-mi mai telefona, mamă, sunt ocupată!” — am strigat eu în receptor. Și mama nu mi-a mai telefonat…
Mă numesc Carmen Iliescu și locuiesc în Târgoviște, orașul unde se află Turnul Chindiei, ca un martor tăcut al trecutului. Nu voi uita niciodată acea zi. „Nu-mi mai telefona, mamă, sunt ocupată!” — am spus furioasă, aruncând nervos telefonul. Atunci mi se părea că aveam dreptate. Munca mă apăsa ca o greutate, termenele limită erau tensionate, iar nervii întinși la maxim. Telefoanele mamei — întrebările ei mereu aceleași: „Ai mâncat? Cum îți merge? Ești obosită?” — mă scoteau din sărite. Mă sufocam sub grijile ei, îmi lipsea aerul ca să pot trăi viața mea. În acel moment voiam doar liniște.
Și mama a tăcut. Nu a sunat nici în acea zi, nici în următoarea, nici după o săptămână. La început nici nu am observat — eram prea cufundată în haosul meu. Mă bucura golul acesta: nimeni nu mă deranja cu întrebări inutile, nu îmi amintea că nu sunt stăpâna propriei mele vieți. Eram liberă — așa mi se părea. Au trecut două săptămâni. Într-o seară, stând singură cu o cană de cafea răcită, mi-am dat seama brusc: de ce nu-i mai aud vocea în mintea mea? „S-o fi supărat? Orgoliul a învins-o?” — mi-am spus, uitându-mă la telefon. Niciun apel ratat, niciun mesaj. Gol.
Am oftat și am decis să o sun eu. Sunetele se succedau unul după altul, dar nu era niciun răspuns. „Desigur, după ce am respins-o, acum mă ignoră și ea”, — am spus iritată de încăpățânarea ei. A doua zi am sunat din nou — și iarăși tăcere. Un nod rece mi s-a format în piept. Dar dacă s-a întâmplat ceva? În minte îmi răsunau cuvintele ei, spuse cândva cu căldură: „Voi fi mereu alături de tine, dacă vei vrea să vorbești”. Dar dacă nu mai poate fi alături de mine? Inima mi s-a strâns de groază.
Am abandonat totul — muncă, planuri — și am fugit spre casa ei dintr-un sat de lângă Târgoviște, unde locuise în ultimii ani. Deschizând ușa cu cheia mea, simțeam cum sângele îmi bate în tâmple. Înăuntru era liniște — o liniște apăsătoare, de mormânt. Am strigat: „Mamă?” — vocea îmi tremura, dar nu era niciun răspuns. Ea era întinsă pe pat, ținând telefonul în mâinile amorțite. Ochii închiși, fața liniștită, de parcă ar fi dormit. Dar știam că nu mai era.
Pe noptieră stătea o ceașcă de ceai — rece, neatinsă, simbol al singurătății ei. Alături se afla un album vechi. L-am deschis cu degetele tremurânde — pe prima pagină era o fotografie de-a mea din copilărie: eu, micuță, pe genunchii ei, ea zâmbește, îmbrățișându-mă. Lacrimile-mi curgeau pe obraji, un nod mi se formase în gât. „Când s-a întâmplat? A încercat să mă sune pentru ultima oară? A vrut să-și ia rămas bun?” Am luat telefonul ei — mâinile îmi tremurau. Ultima dată format numărul meu. Data — aceeași zi în care am respins-o. Ea m-a ascultat și nu m-a mai sunat.
Acum o sun eu. În fiecare zi, seară de seară. Forma numărul ei, ascult multitudinea de apeluri, sperând la o minune ce nu va veni. Tăcerea din receptor taie mai adânc decât un cuțit. Îmi imaginez cum a stat acolo, ținând telefonul, așteptându-mi vocea, iar eu am alungat-o — grosolan, nemilos. Munca, stresul, grijile — tot ceea ce părea important s-a prăbușit, lăsând în urmă un vid pe care nimic nu îl poate umple. Ea voia doar să aibă grijă de mine, iar eu am considerat asta o povară. Acum înțeleg: apelurile ei erau firul ce ne unea, iar eu l-am rupt.
Mă plimb prin casa ei, ating lucrurile ei — o pătură veche, o cană uzată, un album cu fotografii în care suntem fericite. Fiecare lucru strigă despre ce am pierdut. Mama a plecat fără să-și ia rămas bun, pentru că nu i-am dat ocazia. Ultimul meu cuvânt — „Nu mă mai suna!” — s-a transformat în verdictul ei și în blestemul meu. Strig în gol, o chem, dar aud doar ecoul vinei mele. Ea nu va mai suna niciodată, iar eu nu voi înceta să o sun — sperând ca undeva, de dincolo, ea să mă ierte. Dar tăcerea este răspunsul meu etern, și cu ea voi trăi, purtând această durere ca pe o cruce grea.
