Îmi spun Ionuța și am 42 de ani, sunt căsătorită și am doi băieți mari.
Povestea mea este despre o femeie care a trăit întreaga viață pentru alții, dar la un moment dat și-a spus: “Destul!”
M-am căsătorit la 19 ani și de atunci viața mea a aparținut familiei.
În timp ce prietenele mele ieșeau, mergeau la petreceri, se bucurau de studenție, eu legănam căruciorul, spălam, făceam curățenie, noaptea învățam pentru examene, pentru că urmam cursuri la distanță.
Bunica mă avertiza:
— Nu duci atât de mult pe umeri, te vei frânge.
Dar eram încăpățânată și am dovedit contrariul.
Și am reușit.
Am născut al doilea fiu, am luat diploma, am studiat, am lucrat, am avut grijă de soț și copii, uitând de mine însămi.
Dar nu mă plângeam.
Trei bărbați în casă – și toți depindeau de mine
Îmi iubeam bărbații din viața mea, așa că am îndurat totul.
Resturile rămâneau aruncate peste tot prin apartament, vasele murdare pe masă, gazul uitat deschis, fără să se întrebe cine face curățenie, cine spală, cine are grijă de ei.
Ca și cum era datoria mea să le fac viața confortabilă.
Îi iubeam.
Așa că tăceam și continuam să am grijă de ei.
Până când, la un moment dat, am realizat că s-au obișnuit cu munca mea.
Că nu le pasă dacă sunt obosită sau nu, principalul e să fie cina pe masă și cămașa curată în dulap.
Nu se gândeau că nu sunt slujnica, nu sunt menajera lor, ci o femeie care vrea și ea să trăiască.
Și într-o zi m-am săturat.
Am fugit la teatru
Era o zi obișnuită de iarnă.
M-am întors acasă de la serviciu și, ca de obicei, apartamentul era cu susul în jos.
— Gata! – mi-am spus. – Destul!
Am plecat de acasă.
Am luat autobuzul, am mers în centru și mi-am cumpărat bilet la teatru.
Pentru prima dată după mulți ani, am făcut ceva pentru mine.
Pe drumul de întoarcere am văzut zeci de apeluri pierdute de la soț și copii.
Am închis telefonul și m-am întors acasă cu un zâmbet.
Când am ajuns, au sărit cu întrebările:
— Unde ai fost? De ce nu ne-ai spus? De ce n-ai pregătit cina?
Am răspuns calm:
— Sunteți adulți. Descurcați-vă. De acum și eu trăiesc pentru mine.
M-am schimbat – și mi-a plăcut
Și m-am ținut de cuvânt.
Din ziua aceea am încetat să le mai spăl hainele, să le gătesc, să strâng după ei, să calc cămăși.
Să învețe să facă singuri.
Iar eu mi-am amintit ce înseamnă să trăiești pentru tine.
Mi-am cumpărat haine frumoase, nu încă o oală sau un prosop de bucătărie.
M-am programat la manichiură, la coafor, la sală.
Am început să ies cu prietenele, să mă plimb prin oraș, să plec la țară.
Și știți ce?
Mi-a plăcut!
La început, soțul și fiii mei nu puteau crede că m-am schimbat.
Li se părea că doar fac mofturi și că mă voi întoarce curând la ritmul obișnuit.
Dar când hainele curate din dulap s-au terminat, iar frigiderul a rămas gol, au învățat repede să folosească mașina de spălat, aragazul și fierul de călcat.
Și am înțeles brusc:
Ce bine e să fii egoistă!
Ce păcat că am înțeles asta atât de târziu.
