Îmi zic Petru Ionescu și locuiesc în Chișinău, unde străduțele modeste se ascund în umbra bătrânilor copaci. Nu sunt sărac. Nu sunt nici milionar, dar de-a lungul vieții am reușit să agonisesc câte ceva: o casă, un teren lângă oraș, o mașină și niște economii pentru zile negre. Soția mea, Olga, și cu mine am fost mereu genul acela de părinți care le dădeau copiilor tot ce aveam mai bun, chiar dacă noi rămâneam doar cu frimituri. Ne jertfeam pentru ei, gândindu-ne că așa este corect. Dar odată cu trecerea timpului am realizat că nu mereu primești recunoștință în schimb. Mai des devine un obicei de a primi cadouri.
Avem trei copii: Șerban, Anca și Dumitru. Toți adulți, independenți — cel puțin așa ar trebui să fie. Cel mai mare, Șerban, are aproape patruzeci de ani. Și iată paradoxul: toți trei sunt mereu în „necaz”, mereu pe marginea prăpastiei. Primul la mine a venit Șerban. Tânăr, plin de ambiții, dar cu aceleași plângeri veșnice: jobul nu merge, șeful e un incompetent, clienții nerecunoscători. L-am ajutat să-și cumpere prima mașină, i-am dat bani pentru avansul la un apartament, apoi pentru renovare, apoi pentru tratamentul soției sale și, ulterior, doar pentru a se descurca. Dădeam, pentru că sunt tată. Pentru că iubesc. Pentru că cum să refuz propriul fiu?
Anca — prințesa noastră, cu un suflet creativ și sensibil. Căsniciile ei se destrămau una după alta și nu putea păstra niciun job mai mult de câteva luni. Mă suna în lacrimi, cu vocea tremurândă: „Tată, nu am cu ce plăti chiria…”, „Tată, datoriile mă sufocă…”, „Tăticule, nu mă părăsi!” Și nu o părăseam — îi trimiteam bani, o salvam, îi ștergeam lacrimile prin telefon. Iar Dumitru, mezinul, credea că lumea îi datorează ceva. Nu voia să lucreze „pentru alții”, visa să-și înceapă propria afacere. Am investit în visele lui: prima oară — eșec, a doua oară — din nou dezastru, a treia oară — nimic nu a schimbat. Apoi au urmat creditele, iar în cele din urmă doar transferuri pentru „supraviețuire”. Dădeam, dădeam, dădeam.
Când Olga a murit, am rămas singur. Copiii au venit la înmormântare — m-au îmbrățișat, au plâns. Și o săptămână mai târziu apelurile au început din nou. Anca: „Tată, știu că-ți este greu, dar am nevoie de un avocat, ajută-mă…” Șerban: „Tată, acum ești singur, ai mai puține cheltuieli, mai dă-mi ceva”. Dumitru: „Tată, mama nu ar fi refuzat”. Transferam bani nu pentru că voiam, ci pentru că mi-era teamă să nu rămân în vid. Chiar și numai niște voci la telefon, chiar și un „mulțumesc”, chiar și sentimentul că sunt necesar. Dar de mult timp nimeni nu mai spunea „mulțumesc” — doar noi cereri, ca un ecou într-un puț.
Economiile se topeau văzând cu ochii. Am început să număr fiecare leu în magazin, am renunțat la vizitele la prieteni, nu mi-am cumpărat o jachetă nouă — „de ce, cea veche încă ține”. Și brusc am observat: copiii nu întreabă cum îmi este sănătatea, dacă dorm bine noaptea, nu mă invită în vizită. Doar mesaje: „Tată, mai ajută-mă odată…”, „Tată, o să-ți returnez mai târziu” — nimeni nu a returnat vreodată. „Tată, tu ești puternic, te vei descurca”. Într-o seară stăteam în bucătărie, beam ceai răcit și dintr-odată am realizat: sunt epuizat. Nu de bătrânețe, nu de oboseala corpului, ci de faptul că am devenit pentru ei un bancomat vorbitor.
În acea noapte am scris trei scrisori — lui Șerban, Ancăi și lui Dumitru. Scurte, dar ferme: „Vă iubesc. V-am dat tot ce am putut. Acum e rândul vostru să vă ridicați. Nici un leu în plus, fără scuze. Sunteți puternici, am încredere în voi. Dar acum sunt doar tată, nu portofel. Aștept să mă sunați nu pentru bani, ci doar ca să vorbim”. Nu am așteptat răspunsuri, dar au venit. Șerban nu a răspuns — niciun cuvânt. Anca mi-a trimis un mesaj furios: „Mulțumesc, tată, ai decis să ne trădezi pe toți în cele din urmă!” Dumitru a sunat. A tăcut mult la telefon, apoi a spus: „Iartă-mă. Ai dreptate. Nici nu-mi amintesc când te-am întrebat ultima oară cum îți este”. Vocea lui tremura și pentru prima oară am auzit rușine în ea.
Au trecut aproape șase luni. Mănânc din nou ceea ce-mi place, nu ceea ce este mai ieftin. Mi-am cumpărat o jachetă călduroasă — prima după mulți ani. M-am înscris la un club pentru pensionari unde învăț să pictez — culorile mi-au readus zâmbetul. Nu mă mai rușinez să trăiesc pentru mine. Iar de ziua mea a venit Dumitru. Fără cereri, fără aluzii. Mi-a adus o felie de tort și a zis: „Am decis să mă angajez serios. Vreau să fii mândru de mine. Nu pentru ceea ce mi-ai oferit, ci pentru că m-am descurcat singur”. Am plâns — nu de tristețe, ca înainte, ci de mândrie, care a răzbătut prin oboseală și amărăciune.
S-au obișnuit să fiu mereu acolo cu portofelul pregătit. Eram colacul lor de salvare, datornicul lor etern — pentru dragoste, pentru copilăria lor. Dar am obosit să fiu o mașină de împărțit bani. Șerban și Anca încă tac — poate sunt supărați, poate nu știu ce să spună. Dar nu mai aștept apelurile lor cu mâna întinsă. Am o casă, pânze, culori și învăț să respir liber. Dumitru mi-a dat speranța că nu totul este pierdut, că copiii mei mai pot deveni oameni, nu dependenți. Nu mai sunt un bancomat — sunt un tată care vrea să fie iubit pentru suflet, nu pentru contul din bancă. Și pentru prima oară în ani cred că este posibil.
