Destinul iubește întorsăturile: mi-am găsit dragostea vieții pe drumul spre mare
Dacă cineva mi-ar fi spus în tinerețe că într-o zi îmi voi întâlni destinul chiar pe marginea unui drum, probabil aș fi râs. Acum, la aproape cincizeci de ani distanță, povestesc cu zâmbet această întâmplare nepoților mei – mai întâi nu cred, apoi râd, iar la final mă roagă să le-o spun din nou. Pentru că dragostea adevărată ne poate aștepta chiar și acolo unde nici nu o căutăm – de exemplu, pe drumul București-Constanța, sub soarele torid al verii.
Atunci aveam șaptesprezece ani, tocmai terminasem liceul și m-am gândit că înainte de facultate trebuie să mă relaxez un pic. Mi-a venit ideea să merg cu prietenele la Marea Neagră, în acel Vama Veche la care toată lumea visa. Banii erau, desigur, puțini, iar cineva dintre noi a propus: „Hai să mergem la ocazie!” Ne-am împărțit în perechi ca să fie mai ușor. Eu am rămas cu Teodora, o fată pe care o cunoșteam puțin, s-a alăturat grupului nostru în ultimul moment.
Până la Ploiești am ajuns ușor. Dar mai departe… Ceilalți au luat-o în față, iar noi am rămas sub soarele arzător. Când în sfârșit a oprit un camion, era loc doar pentru una dintre noi. Teodora a sărit, promițând să mă aștepte la bunica ei, la Vama Veche. Am rămas singură pe drumul încins – singură, aflată sub un soare dogoritor și cu un nod în gât. Aproape că voiam să mă întorc la București – părea că totul e pierdut.
Atunci a oprit o Dacie veche și zgomotoasă. La volan era un băiat de vreo douăzeci de ani, cu o cămașă deschisă la culoare, bronzat și cu un zâmbet timid. Mi-a spus că merge la bunicul său în Constanța. M-am îndoit, dar m-am urcat. Și în acel moment a început povestea vieții mele.
Numele lui era Lucian. Tocmai se întorsese din armată și intenționa să se înscrie la facultatea de arhitectură din București. În timp ce mergeam, îmi povestea întâmplări amuzante din armată, glumea, râdea, iar eu simțeam cum frica dispare, lăsând loc unei senzații de ușurință și… simpatie. Vorbeam de parcă ne cunoșteam de multă vreme. S-a dovedit a fi un băiat bun, sincer și cu totul altfel decât cei pe care îi cunoșteam. Am ajuns la Constanța și mi-a propus să mă ducă până la Vama Veche. Am acceptat.
La despărțire s-a înroșit și mi-a întrebat timid dacă nu vreau să ne vedem la București. Desigur, am acceptat. Și acea întâlnire chiar a avut loc. Apoi a urmat alta. Și apoi – a venit iubirea. Una adevărată, liniștită, sigură. Ne-am căsătorit peste doi ani, când el deja studia, iar eu lucram. Trăiam modest, dar eram fericiți. Am crescut doi copii, apoi ne-au venit nepoții…
Și recent, nepotul cel mare vine acasă radiant. Îmi spune: „Bunico, m-am îndrăgostit!” Se pare că mergea pe drum și a văzut o fată care nu reușea să-și pornească mașina. S-a oprit, a ajutat-o. Apoi au băut o cafea. Apoi un film. Și într-o lună, deja ne-a prezentat-o. O frumusețe, inteligentă, o fată drăguță. Acum se pregătesc de nuntă.
Și mă gândesc – cât de surprinzătoare este viața. Cât de lung s-a dovedit a fi drumul București-Constanța. Și cât de multă fericire mi-a adus. Nu vă temeți să vă deschideți lumii – iubirea vine când nici nu o aștepți.
