Am hotărât împreună cu soțul meu să adoptăm un câine de la adăpost. Soțul meu își dorea un câine de rasă, argumentând că o rasă înseamnă noblețe, inteligență, loialitate.
Totuși, l-am rugat mult să vină cu mine la un adăpost, iar în cele din urmă a acceptat, deși fără prea mare tragere de inimă. În toți anii noștri de căsnicie, și nu sunt puțini, Gheorghe nu m-a contrazis niciodată. De ce un câine, întrebați? Și nu un copil? Suntem oameni singuratici și am ajuns la o vârstă respectabilă. Amândoi înțelegem responsabilitatea pe care o avem față de orice ființă pe care o îngrijim.
Un copil trebuie crescut, educat, trebuie să-i oferim o șansă la studii. E un “proiect” de durată lungă, dar cu un câine vom fi împreună până la capăt. Acesta va fi copilașul nostru comun.
La adăpost ne-a întâmpinat un peisaj dezolant. Un miros greu plutea în aer, acompaniat de lătrături și urlete neîncetate, care te răscoleau până în adâncul sufletului. Toți câinii, asemeni unor copii părăsiți, ne priveau cu speranță, ca și cum ne-ar întinde mâinile.
Ne plimbam pe lângă rânduri nesfârșite de cuști înguste și sute de ochi ne urmăreau fiecare mișcare. Doamne, oare cu ce au greșit aceste animale să sufere atât?! Mi se pare că dacă n-am mai avea animale abandonate, nici copii orfani n-ar mai fi, iar orfelinatele ar dispărea cu desăvârșire.
Un animal, la fel ca un copil, cere răbdare, iubire, grijă și comunică într-un “limbaj străin,” pe care nu întotdeauna ne străduim să-l înțelegem și adesea îl interpretăm cum ne convine.
Dintr-odată Gheorghe s-a oprit ca încremenit lângă o colivie. Acolo zăcea un câine, indiferent la tot ce se întâmpla în jurul lui, cu o privire stinsă. Nu a reacționat deloc la apariția noastră bruscă. Părea surd și orb. “De ce să luați acest zdrențăros, mai bine alegeți-l pe acesta, este totuși de rasă,” s-a grăbit spre noi îngrijitorul adăpostului.
“E un refuzat, a fost trădat și returnat de mai multe ori, parcă ar fi decis să se sinucidă prin înfometare”, a remarcat cu amărăciune în glas o tânără voluntară, relatând povestea tristă a acestui sărman câine. Gheorghe a încercat să-i vorbească, dar câinele s-a întors cu dispreț, nu mai avea încredere în oameni.
“Știți, e foarte bun, ascultător, și ce dacă-i maidanez, e mult mai loial, spre deosebire de ‘stăpânii naturii’,” vocea voluntarei căpăta o urmă de speranță în timp ce ne însoțea atentă la fiecare gest. Am întins mâna printre bare, să-l mângâi. Câinele s-a întors brusc spre mine, m-a privit pătrunzător și și-a lipit nasul de palma mea. Nasul era puțin umed, iar respirația fierbinte îmi gâdila pielea.
Am început să râd. Câinele a oftat lung, s-a ridicat în labele sale și a început să-și miște coada. “E un miracol!” a exclamat voluntara, “Sunteți primii la care a reacționat.” “Veterinarul deja începuse să-l pregătească pentru eutanasie,” a intervenit administratorul adăpostului, un om în esență bun, dar nepăsător față de munca sa.
Voluntara a continuat: “Știți, câinele pare să înțeleagă totul și noaptea scâncește liniștit, plângându-și soarta amară, lacrimi îi curg din ochi.” “N-ați văzut câini plângând, dar eu am văzut!” a spus ea cu amărăciune și și-a plecat ochii umeziți.
Trebuia să-l vedeți pe Gheorghe al meu în acel moment. Era atât de asemenea acelui câine, bătut de soartă. Nu voi uita niciodată acei ochi ai lui, cerșind mila ca un câine. Și alături ochii câinelui. Ne uitam mult timp ochi în ochi. Acolo, în profunzimea sufletului său, era o furtună de emoții, nu uitase trădările omenești, dar își dorea atât de mult o familie! Deodată, a simțit dorința de a trăi!
A început să urle, lung și trist, ca și cum ar fi eliberat toată suferința. Toți angajații adăpostului s-au adunat la cușca noastră. Mulți plângeau, fără să-și ascundă lacrimile. Gheorghe stătea în genunchi înaintea câinelui, cerșind parcă iertare pentru păcatele întregii omeniri.
“Îl cheamă Loialul,” ne-a spus unul dintre angajați, înmânându-ne lesa. Ne-au condus cu toții de la adăpost. Cineva foarte credincios ne-a binecuvântat discret. Și această binecuvântare ne-a unit pentru totdeauna pe noi trei.
Soțul meu a uitat complet de ideea de a cumpăra un câine de rasă. De altfel, “a cumpăra un câine” sună destul de ciudat, nu vi se pare? Se pot cumpara prietenii, loialitatea și iubirea?
Câinele trota alături de noi, iar Gheorghe i-a dat drumul de lesă, să se bucure din plin de libertate. Și parcă știa că va fi cu noi până la sfârșit și că nu va mai plânge niciodată.
