Totul are prețul său! Acum sunt singur ca un câine pierdut…
Vă scrie un bărbat singuratic care a trecut de 70 de primăveri. Povestea mea poate fi o pildă pentru alții.
Trăiesc într-un oraș mare de provincie, dar în jur văd doar străini. Pereții vechi ai casei mele nu mai sunt primitori, iar străzile pe care le pășeam odată cu mândrie acum par goale și reci. Nimeni nu mă așteaptă, nimeni nu întreabă de mine. Așa se plătește trecutul…
Mă uit în oglindă și nu-mi recunosc chipul. Fața zbârcită, părul alb ca zăpada, umerii îndoiți, ochii stinși. Unde e omul care trăia viața la maxim, adorând femei, petrecerile și luxul? Unde e acel flăcău încrezut care credea că-i stăpânul lumii? În locul lui – un bătrân istovit, uitat de toți…
Păcatele tinereții
La vremea mea, eram un Don Juan, râsul sorții. Fermecam femei cu ușurință, apoi le uitam și mai repede. „Viața e doar o dată!”, îmi spuneam. Și credeam că am dreptate.
Aveam o soție, Elena, o femeie bună și răbdătoare. A rezistat alături de mine 15 ani, deși nu-i dădeam nici o clipă de liniște. Dispaream noaptea, mă întorceam beat, aduceam acasă femei ușoare. Elena tăcea, îndura, sperând că mă voi potoli.
Dar eu nu mă opream. Credeam că n-are unde pleca. „Oare poate să mă părăsească?”, râdeam eu. „Sunt amuzant, plin de viață, am bani destui!” Într-o zi, ea m-a pus să aleg: schimbare sau despărțire. Am râs: „Unde ai vrea să te duci, dragă?”
Se pare că știa. A împachetat lucruri, a luat copiii și a plecat în celălalt capăt al țării. Fără scandal, fără lacrimi. Doar a dispărut – pentru totdeauna.
La început, n-am dat importanță. Am continuat să trăiesc la fel, amintindu-mi de familie doar când beau. Nu plăteam pensie alimentară, iar ei nici nu cereau. Odinioară, am trimis cadouri de Crăciun. Pachetul s-a întors după câteva zile…
Am dat din umeri: „Se vor întoarce!” Dar anii au trecut, iar telefonul a rămas mut.
Bătrânețea singuratică – osânda cea mare
Nu mă gândeam la bătrânețe. Când eram tânăr, credeam că viața e veșnică. Nu-mi plăcea munca stabilă, preferam petrecerile. Schimbam slujbe ca să nu mă plictisesc. Îi luam în râs pe cei care strângeau bani, își făceau case, se gândeau la mâine.
Acum, „libertatea” mea s-a transformat într-o pensie mică, de-abia ajunge pentru medicamente. Mâncare caldă n-am văzut de mult. Adorm flămând, dar cui să mă plâng?
Recent, l-am întâlnit pe Vasile, un vechi tovarăș. Era bătrân, dar îngrijit, liniștit. Avea casă, familie, copii. M-a bătut pe umăr:
„Nicolae, erai rege, dar ce-ai ajuns?”…
N-am avut ce răspunde. Am înghițit în sec. Mi-au rămas doar amintiri și regrete. Nu vă milă de mine. Tot ce mi s-a întâmplat e vina mea.
Când alții își făceau familii, eu beam în cârciume cu prieteni mincinoși.
Când alții strângeau bani, eu îi iroseam pe amante.
Când alții se gândeau la ziua de mâine, eu visaam la chefuri.
Acum, când aș avea nevoie de copii, nu îndrăznesc să-i sun. Poate am nepoți, dar voi muri fără să le văd fețele.
Un sfat pentru cei care încă pot schimba ceva
Nu repetați greșelile mele. Nu credeți că tinerețea e veșnică. Nu tratați familia ca pe ceva normal. Iubiți-i pe cei apropriați, păstrați-i ca pe o comoară.
Căci într-o zi, ați putea rămâne într-un apartament gol, unde nici ecoul nu vă răspunde la „Bună ziua!”…
