M-am îndrăgostit de altul, dar am un copil și o adevărărată groază pe care nu îndrăznesc s-o mărturisesc…
La douăzeci și șase de ani, credeam că viața mea e asigurată. Trăiam de trei ani cu un bărbat și aveam un băiețel sprinten, tocmai împlinit doi ani. Nu eram căsătoriți, dar împărțeam aceeași casă, pat și griji. Visam la un al doilea copil, la liniștea unei familii unde râsul copiilor nu încetează, iar bucătăria miroase a clătite dimineața. Dar destinul are planuri ascunse…
La câteva luni după naștere, am rămas din nou însărcinată. Am aflat întâmplător și, deși înfricoșată, m-am bucurat – poate Dumnezeu dăruiește! Dar bucuria n-a ținut. După cezariana anterioară, sarcina era riscantă. Doctorii au fost clari: dacă o să nasc, s-ar putea să nu supraviețuiesc. Un ginecolog m-a privit fix: „Trebuie să alegi între viața ta și sarcina asta.” Am ales avortul.
După operație, sufletul mi s-a uscat. Nu am primit nici o alinare de la tatăl copilului. Nici măsura unui „ce ai pățit?”. Doar un rece „așa a fost să fie”, ca și cum discutam despre un televizor nou. Atunci am înțeles: durerea asta o port singură.
În seri, intram pe un chat. Nu pentru aventuri – voiam să uit. La început, conversații banale, complimente prefăcute. Dar într-o noapte, el a scris. Un străin. Vorbea simplu și cald, fără subînțelesuri. Am rămas. M-a întrebat de Facebook. Am refuzat, dar a insistat blând: „Nu vreau trupul tău, ci mintea.”
A doua zi, i-am spus că trec prin orașul lui. Era la serviciu, dar a venit. A coborât din mașină, m-a îmbrățișat ca pe o prietenă veche și a plecat. Doar privirea i-a rămas în mine.
Seara, mi-a scris iar. Am început să vorbim zilnic, de parcă ne știam dintotdeauna. După o săptămână, ne-am întâlnit din nou. De data asta, mai mult de cinci minute. A urmat inevitabilul. Mă așteptam să dispară, dar a doua zi mi-a trimis primul mesaj. Ne-am văzut iar, în hotel – nu voiam să-l aduc unde locuiam cu fostul.
Au trecut două săptămâni. Simt cum mă îndragostesc cu adevărat. Inima-mi zbate când sună. Zâmbesc ca o adolescentă la glasul lui. Vreau totul alături: cafeluța de dimineață, drumurile împreună, șoaptele nopții. Am redescoperit gustul vieții.
Dar acum mă chinuie teama. Dacă se îndrăgostește și el? Dacă va vrea un copil? Cum să-i spun că nu mai pot naște? Că doctorii m-au oprit, că risc să mor?
Mă tem să mă destăinui. Nu vreau să stric ce abia începe. Nu vreau să rămân iar singură. Oare va înțelege? Bărbații vor urmași. Vor ca femeia iubită să le dea un fiu sau o fiică. Iar eu… nu pot.
Mă gândesc uneori să plec acum, până nu e prea târziu. Dar apoi primești un mesaj vocal: „Bună dimineața, frumoaso”, și zidurile se năruie ca din cărți de joc.
Ce să fac? Cum să mărturisesc iubitului că nu-i pot da un copil? Merită să fug de adevăr când inima a ales deja?..
