Povestea noastră secretă are deja 15 ani. Îți voi spune despre ea, pentru că soțul meu știe deja și astfel pot să o dezvălui.
Înainte de a naște, am stat în spital 26 de zile pentru a fi monitorizată – a fost ca o vacanță uriașă înaintea nopților nedormite. În salonul meu era și Alina – 21 de ani, drăguță, dintr-o familie cu venituri medii, locuiește cu părinții, sarcina nu fusese planificată, tatăl copilului nu era încântat și nu voia să o ia de soție – o situație comună, dar ea nu o considera o catastrofă și nici nu am discutat prea mult despre asta. Mi-a spus doar o dată că mama ei își dorea o nepoată, iar tatălui ei îi era indiferent pe cine va învăța să meargă pe bicicletă. Ne-am apropiat foarte mult și ne-am delectat împreună cu diverse bunătăți.
Într-o dimineață, la control, doctorul o întreabă:
– V-ați răzgândit?
– Nu, răspunsul ei a fost ferm.
– Asistenta vă va aduce un formular. Conform legii, vi se oferă șase luni să vă răzgândiți.
Aveam multe gânduri în minte, dar îmi era teamă să întreb. Înainte de prânz, asistenta a adus documentele și Alina le-a completat. Gândurile mele erau atât de intense încât îmi exploda capul și nu mai puteam păstra tăcerea:
– Ce este asta?
– Document de renunțare.
– De ce!? Vei crește, părinții te vor ajuta, ești tânără și puternică. Ce te face să renunți?
– O să mai fac alții! Acum nu e momentul potrivit, nu am nevoie de el!
Răspunsul ei a fost fără emoții…, fără durere, sau milă pentru copil, nici lacrimi. Nu și-a ferit privirea de la mine și eu tot așteptam să plângă – atunci, poate aș fi putut să o conving să se răzgândească! Dar nu a plâns.
După asta, abia dacă mai discutam, nu mai ieșeam împreună.
Am început să visez cum aș putea să iau acel copil la mine. După o noapte de frământări, fără să știu unde ajunge acea cerere a ei, dimineața m-am dus la doctorul meu. I-am povestit tot și ne-am îndreptat către directorul maternității. Acolo am spus din nou toată povestea. Ne-am dus la medicul șef. Și abia acolo am expus planul:
– Ar putea cumva să pară că eu l-am născut, iar ea nici nu a fost gravidă. Nu știu cum, dar vreau să fie complet al meu? Să nu trebuiască să explic soțului și rudelor, doar să fie – am născut gemeni și gata! – am avut un polihidramnios sever și ideea mi se părea extraordinară.
Doctorii au rămas cu gurile căscate. Medicul șef a dat ochii peste cap.
– Ce îndrăzneală! Ar fi ilegal! Vreți să mă bag la pușcărie pentru asta?
– Dar ce contează?! Gândiți-vă la ceva! Vă rog! Chiar dacă naștem la date diferite, să notați doar data nașterii mele! Sau aveți de gând să-l dați altcuiva? – să zic asta chiar nu trebuia, și medicii insultați m-au alungat.
În acea noapte, Alina a născut. Eu eram dezamăgită, dar în suflet speram că Domnul a pregătit o soartă bună pentru acel copilaș. Nu îmi permiteam să mă gândesc prea mult la asta, ca să nu plâng, și îmi mângâiam burtica uriașă pentru a mă liniști.
În seara următoare am început să am contracții. Am născut greu. La 6:55, am devenit mama Iuliei mele dragi.
Imediat după naștere, șeful medic vine la mine, încă epuizată:
– Nu v-ați răzgândit?
Am avut nevoie de câteva momente să înțeleg la ce se referă. Apoi am dat din cap:
– Nu! Nu! Nu! Nu m-am răzgândit!
Așa am devenit mamă de gemeni – Daniel și Iulia. Dani mânca bine, dar Iulia era foarte leneșă la alimentat, însă lua în greutate.
L-am întrebat pe medicul șef cum aș putea să ajut secția. Mi-a întins o listă și a spus:
– Cu cât mai mult, cu atât mai bine, niciodată nu avem destule resurse.
Soțului meu nu i-am spus nimic la telefon despre gemeni. I-am cerut doar să vină. Când a văzut, mai întâi a rămas uimit,… apoi s-a așezat pe un scaun, a cerut apă, a băut și a întrebat:
– Cum rămâne cu ecografia… Deci acum ecografia… cum îi numim?
– Tu cum vrei?
– Păi ne-am gândit la Iulia, dar acum… – și s-a ridicat mereu zâmbind ca și cum și-ar fi amintit ceva, – Ce zici de Daniel, ca bunicul meu?
Sigur, de ce nu. Plângeam, el credea că de bucurie. Adevărul e că da, și de bucurie și de teamă pentru ce urma să mărturisesc tuturor, două zile mai târziu.
Nu știu cum au reușit să aranjeze totul, dar am primit actele corecte de la început, de la brățări până la certificatul de naștere.
Pe 21 aprilie, copiii mei au împlinit 15 ani. Am mers la pescuit. Lui Daniel i-am făcut cadou o undiță cu mulinetă, iar Iuliei o bicicletă de munte. Acolo am decis că am să-i spun soțului meu, dar nu aș fi putut fi sobri, pentru că îmi era teamă de reacția lui, așa că m-am gândit că este mai bine să fiu puțin amețită. Pe drumul înapoi am cumpărat două sticle de vin tare. Când am ajuns acasă, copiii au mers la culcare, iar eu am pregătit masa în bucătărie pentru continuarea petrecerii. Când am ajuns la fundul celei de-a doua sticle, i-am povestit. Ion m-a ascultat, apoi a spus:
– Nu cred.
– Să mă crucez! – un semn al crucii plin de stângăcie, groaznic!
Următoarea seară m-a întrebat din nou:
– Este adevărat?
– Da, – acum eram mai timidă, capul îmi cădea pe umeri.
Am vorbit mult, am plâns. M-am simțit ca și cum mi-ar fi căzut o piatră de pe inimă, soțul meu m-a înțeles.
– Ești… nemaipomenită! Daniel, Iulia, veniți aici! – copiii s-au apropiat și eu am înghețat. – Mama voastră este o femeie puternică și înțeleaptă! Fiți atenți cu ea, și a zâmbit cu bunătate.
