„Nu am uitat nimic”
– Cam des mergi la spital la sora ta, în fiecare zi te duci cu sacoșe pline, – îi spuse Andrei soției sale, Ana, când ea se întoarse din nou de la spital și se așezară la cină.
– De ce te deranjează așa de tare? – se miră Ana.
– Nu că m-ar deranja. Înțeleg, e sora ta. Însă, totuși, Cătălina nu e într-o stare gravă și are cine să o viziteze, în afară de tine. Soțul ei, fiica, fiul cu nora… Tu de ce te tot duci zilnic acolo? Sau cumva lucrează vreun doctor simpatic și tu pentru el o vizitezi zilnic pe soră-ta?
– Ce prostii vorbești, Andrei! – îl mustră Ana pe soțul ei. – De unde ți-a venit așa ceva în minte? Și, apropo, doctorul care o tratează pe Cătălina este o femeie. Deci teoria ta a căzut cu zgomot…
– Nu, Ana, serios, explică-mi. Ce necesitate ai să te duci zilnic după muncă la spital la sora ta? Te trezești acum la șase dimineața, pregătești fel și fel de supe, compoturi… Apoi, după muncă, alergi acasă, îți faci bagajul și fugi la spital? Ce-i asta? Un fel de autopedepsire, pe bune. Ești obosită deja, nu mai dormi bine. Uite ce cearcăne ai…
– Bine, voi povesti, căci altfel n-ai să mă lași în pace, – oftă Ana, strângând masa. – Acum facem ceai și vorbim.
– Hai, – se bucură soțul, – căci chiar nu înțeleg nimic…
***
Ana Vesnică la șaptesprezece ani, după ce a terminat școala, a venit la oraș să dea la facultate sau la un colegiu, cum o fi. Ea s-a născut și a crescut într-un mic sat și acolo nu erau prea multe oportunități pentru a continua studiile și a obține o profesie. Dar Ana își dorea foarte mult să obțină o diplomă și să devină juristă.
Fata a picat examenele la facultate, dar a reușit să intre la un colegiu juridic, ceea ce a bucurat-o enorm. Nu voia să se întoarcă în satul fără perspective, să devină vânzătoare, ca mama ei, nu-i făcea cu ochiul deloc. Nu-i plăcea nici ideea de a trăi în sat.
Ana era hotărâtă să rămână în oraș. Să învețe, să-și găsească un job și să-și aranjeze și viața personală. În sat avea să meargă în vizită și să-și ajute părinții, când ar reuși să se pună pe picioare. Nu avea nicio îndoială că așa avea să fie, planurile ei erau destul de ambițioase.
În școală, Ana se întâlnea cu Victor, coleg de clasă. Dar spre deosebire de Ana, Victor nu visa să trăiască la oraș și nu avea de gând să plece din satul natal. Imediat după școală s-a angajat la ferma unde lucrau părinții lui, apoi voia să meargă în armată și să revină la fermă… O astfel de viață îi plăcea.
Ana, însă, era îngrozită de aceste perspective și astfel s-a despărțit ușor de Victor, conștientă că el nu era eroul poveștii ei. Nu aveau niciun viitor împreună. Victor, de altfel, nu a fost prea afectat și, după doar jumătate de an, când a împlinit optsprezece ani, s-a însurat cu Alina, care l-a plăcut de mult timp, iar acum și el îi acordase atenție.
Intrând la colegiu, Ana a primit un loc în cămin și a început să se obișnuiască cu noua viață. Fata se străduia să învețe bine pentru a primi o bursă mai mare. Părinții îi trimiteau lunar bani, și Ana nu o ducea rău. Nu cheltuia pe lux, dar nici nu suferea de foame sau privațiuni.
…Acea zi de toamnă, Ana încă și-o amintește în cele mai mici detalii… Ea se întorcea cu autobuzul de la biblioteca universitară, unde se pregătea pentru un seminar de drept civil. Rămăsese acolo până seara și a prins ora de vârf; oamenii se întorceau de la serviciu, iar transportul public era supraaglomerat.
Cu greu a reușit să se strecoare în autobuzul plin de pasageri, dar nu voia să aștepte altul. Și nu era sigur că cel următor nu va fi la fel de aglomerat… Putea să stea ore în șir în stație, lucru pe care fata obosită nu-l dorea.
Coborând din autobuz, unde se simțise înghesuită ca într-o cutie, Ana răsuflă ușurată și atunci, cu groază, observă că geanta îi fusese tăiată… Un fior rece îi străbătu corpul când realiză că îi fusese furat portofelul…
Așa ceva nu era deloc rar, hoții făceau frecvent astfel de fapte, profitând de aglomerația din transportul public și de neatenția pasagerilor… Iar să găsești făptașul era aproape imposibil.
Cel mai rău era că tocmai astăzi Ana primise bursa, iar ieri un mandat de la părinți, iar toți acești bani erau în portofel. Nu apucase să-i ascundă sub salteaua patului, cum obișnuia. Iar acum portofelul fusese furat și ea rămăsese fără niciun ban…
Situația era complicată și de faptul că recent Ana îi sunase pe părinți, iar mama îi spusese că tatălui îi întârzie salariul, așa că o rugase să fie mai economicoasă, să-și gestioneze banii cu grijă, pentru că nu se știa când vor mai putea să-i trimită alții.
Să spui că Ana era șocată este prea puțin. Lacrimile i se scurgeau șiroaie pe obraji, se certa pe sine pentru că nu pusese banii la loc sigur și pentru că nu fusese mai atentă în autobuz. Știa de astfel de cazuri. Chiar și o colegă de-a ei fusese de curând jefuită într-un troleibuz. Iar acum Ana însăși devenise victima unui hoț…
Nu avea rost să meargă la poliție. Ce avea să le spună? Nu reținuse chipurile celor din autobuz. Și să găsești hoțul ar fi dincolo de imposibil.
Acum portofelul ăla ieftin, probabil, zace într-un coș de gunoi sau într-un șanț, iar hoțul a păstrat banii… Toți banii ei… Și acum din ce o să trăiască? Ce va mânca? Avea doar un pachet de margarină, două cepe, niște ceai, puțină hrișcă și macaroane. Proviziile nu aveau să-i ajungă pentru o lună.
– De ce plângi? – o întrebă Iulia, colega de cameră, văzând-o pe Ana plângând.
Ana i-a povestit ce i s-a întâmplat.
– Da… – oftă Iulia. – N-ai avut noroc. Dar ești singură de vină. Cine își cară toți banii la el? Și ar fi trebuit să-ți ții geanta lipită de tine în autobuz sau să ascunzi banii în lenjerie. Acum e vremea să fim mereu atenți și cu ochii în patru… Ești o neglijentă, Ana… Ești bună la învățătură, dar în rest te comporți ca o găină fără minte…
Ana știa toate astea prea bine și cuvintele Iuliei nu-i ușurau deloc situația… Nu s-a supărat pe colega ei pentru că i-a zis așa, se simțea exact cum a spus… Dar nu putea să dea timpul înapoi și nimic nu mai putea fi corectat. Banii nu se mai întorceau, iar ea trebuia să trăiască cumva.
Gândul de a merge la poștă pentru a le telefona părinților a fost abandonat. Îi era rușine să le spună că a fost atât de neglijentă. Lor le era oricum greu cu banii, tatălui i se întârzia salariul, și trăiau din ce câștiga mama la magazin. Acolo își lua aproape toată salariul în produse. Trebuia să aibă grijă și de cealaltă fiică, Cătălina…
Poate va trebui să-și găsească un serviciu, gândi Ana. Asta ar fi posibil, dar cine ar plăti din prima? Mai întâi trebuie să lucrezi o lună sau cel puțin două săptămâni pentru a primi un avans… Deși, parcă avansurile nu sunt date celor noi angajați… Ce să facă? E o situație fără ieșire…
– Vrei să te prezint unui domn cu bani? – îi propuse dintr-odată Iulia.
– Cui? – nu înțelese Ana pe moment.
– Vai, dar ai rămas în urmă cu viața? Un bătrânel bogat care ar vrea să te întrețină în schimbul… ei bine, tu înțelegi. Sau trebuie să-ți explic și asta?
– Nu e nevoie, înțeleg…
– Bine că înțelegi. Dar, să știi, arăți bine, așa că nu vor lipsi doritori să fie cu tine… Și ai să fii ca în rai.
Propunerea Iuliei n-a fost deloc pe placul Anei. Gândul de a deveni amanta unui bătrân bogat, de a se vinde pentru bani, îi provoca fiori de groază… Știa că colega ei de cameră nu are rețineri în așa ceva și de aceea ea nu avea probleme materiale, dar Ana nu suporta această idee…
– Ei, ce zici, facem cunoștința? – a insistat Iulia.
– Nu, – dădu din cap Ana și, după ce a mai cugetat, întrebă. – Iulia, nu poți să-mi împrumuți niște bani? Până la bursă. Nu mai am nimic.
– Scuze, dar nu pot. Totul s-a dus pe haine și cosmetice, mi-a mai rămas puțin de mâncare. Dar propunerea mea e valabilă, dacă te răzgândești. Așa că gândește-te. Deși eu, în locul tău, n-aș sta pe gânduri. Știi, când nu ai ce mânca, nu prea îți mai permiți să te gândești la principii morale.
Ana n-a răspuns nimic, s-a întors cu fața la perete și a început să plângă încetișor. În scurt timp, fără să-și dea seama, a adormit…
