— Mamă a zis că restaurantul e confirmat, — Luminița vorbea de parcă nu simțea tensiunea din vocea Oanei. — Și legat de bani… Tu și Andrei ați transferat totul?
Oana tăcu câteva secunde, încercând să găsească cuvintele potrivite, dar Luminița continuă:
— Suma e mică, sincer, mă gândeam să adaug și din banii mei, dar știți cum sunt cheltuielile mele… E pentru mama, înțelegeți.
— Stai puțin, — Oana o întrerupse, străduindu-se să rămână calmă. — Nu am vorbit despre asta. Andrei nu mi-a spus nimic.
— Ah, știi cum e el, uită mereu, — Luminița râse, de parcă era ceva banal. — I-am zis că de la voi ies cam patru mii. E rezonabil pentru o astfel de ocazie, nu?
Vorbele sunau ca o decizie finală, iar orice obiecție părea ridicolă. Oana strânse telefonul mai tare, simțind cum furia crește.
— Patru mii de lei? — întrebă ea încet, aproape șoptind.
— Da, și am și negociat reducere! Include torturi și servire, vei vedea. Mama va fi încântată. Oricum, nu-ți face griji, am dat avansul. Andrei a zis că transferați totul.
Luminița închise, fără să aștepte un răspuns.
Oana rămase nemișcată, privind telefonul. Un nod îi strângea gâtul, iar în minte i se rotea: «Din nou jocul ăsta cu un singur portar».
***
Seara, în bucătărie, aerul părea tensionat ca o coardă supusă. Andrei deschise frigiderul, scoase o sticlă de borș și, fără să se uite la Oana, mormăi:
— Luminița spune că te-ai opus să dăm banii pentru restaurant.
Oana îngheță.
— Opus? Așa a zis? — Se ridică în picioare, încercând să se stăpânească. — Am refuzat oare? Nici măcar nu știam până nu m-a sunat și m-a pus față la faptul împlinit.
Andrei se întoarse și se încruntă.
— Hai, nu face cazuri. E pentru mama. Nu sărbătorește în fiecare an un jubileu.
— Și nu contează că a «organizat» pe banii noștri? Patru mii, Andrei! — Oana se abținu să nu strige. — Patru mii de lei! E normal?
Andrei dădu din umeri și privi în lateral.
— E mama. Ce vrei? Luminița a făcut treabă bună.
Oana pufni.
— Treabă bună, sigur. E ușor să fii erou când folosești banii altora. Și, Andrei, nu înțeleg de ce ai acceptat fără discuție. Am vorbit noi despre asta? Nu. Ea a decis, iar tu ai dat din cap.
— Lasă prostiile. — Andrei făcu o mișcare cu mâna și luă un pahar. — Voia să facă bine.
— Pentru cine? Pentru noi? Pentru mama? Sau pentru ea? — Oana ridică tonul, dar îl coborî imediat, ca să nu trezească fiul. — Andrei, nu mai pot. Mereu: «dă, transferă, plătește». Apoi dispare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
El tăcu, studiind conținutul paharului.
— Ce să fac? Așa e ea. Vrei, vorbește-i tu.
— Am făcut-o, — răspunse Oana sec. — Și știi ce mi-a spus? Că e datoria noastră.
— Ce ai vrut? Ea suportă singură povara. Poate viața ei e mai grea decât a noastră.
— Suportă?! — Oana nu se putu abține. — Andrei, ea doar profită de toată lumea. Iar tu o ajuți!
Discuția ajunse într-un punct mort. Andrei dădu din umeri, bolborosi ceva neclar și ieși, lăsând-o pe Oana singură cu gândurile.
***
Dimineața următoare începu cu un apel neașteptat. Oana răspunse fără chef.
— Oana, bună! Ești ocupată? — Luminița părea surprinzător de veselă.
— Spune, — răspunse Oana rece, pregătindu-se pentru un nou «proiect».
— Uite, am nevoie de ajutor. Am început cu o vecină un mic business — magazin online, știi cum sunt oportunitățile acum. Trebuie să plătesc ceva, dar sunt la zero. Mă gândeam să-mi dai cardul tău. Temporar, doar câteva zile.
Oana îngheță, încercând să digere cererea.
— Luminița, — vocea ei deveni fermă, — serios? Cardul meu?
— Da! Care-i problema? Știi că sunt responsabilă. Calculez tot, întorc banii, nu cheltui de nevoie.
— Nu. Nu se discută.
Liniștea căzu de partea cealaltă.
— Nu înțeleg, — vocea Luminiței pierdu din siguranță. — E doar un card. De ce refuzi?
— Pentru că-mi pasă de liniștea mea. Și de cardul meu.
— Oana, nu ai încredere în mine? — Luminița păru indignată, dar tonul ei era un tactică obișnuită. — Suntem familie.
Oana se abținu să nu spună mai mult.
— Luminița, terminăm aici. Am treburi.
Închise, simțind simultan ușurare și furie. Luminița depășise orice limită.
Seara, când Andrei se întoarse de la muncă, Oana știa că discuția va fi tensionată.
— Andrei, — începu ea calm, — sora ta a sunat din nou.
El își scoase pantofii, evitând să se uite la ea.
— Și?
— A cerut cardul. Pe al meu. Pentru un proiect.
Andrei se opri, privind-o surprins.
— Ce i-ai răspuns?
— Că nu.
— De ce n-ai putut să o ajuți? — replică el ascuțit. — E Luminița.
Oana inspiră adânc, străduindu-se să nu explodeze.
— Andrei, în familia voastră nu înțelegeți diferența dintre cerere și obrăznicie? Nu poate să se descurce singură?
— Oana, n-a cerut milioane. Tu mereu complici lucrurile.
Ea îl privi neîncrezătoare.
— Eu complic? Chiar crezi că putem continua așa?
Andrei tăcu, apoi mormăi:
— Avea nevoie de ajutor, atât.
— Da, și apoi dispare, iar noi rămânem cu consecințele.
El dădu din mână, dându-se la o parte, și ieși din cameră.
Oana rămase la masa din bucătărie, simțind cum ceva în interior i se sfârșise. Nu mai putea îndura. Luminița nu doar se amesteca în viața lor — o distrugea.
Toată seara, Oana reflectă la cum să pună capăt. În mintea ei se contura un plan: calm, logic și, mai ales, definitiv.
***
Săptămâna următoare, familia lui Andrei se adună la o masă comună. Aproape toți erau prezenți: bunici, unchii, mătușile, verișorii. Luminița, ca întotdeauna, era centrul atenției. Vorbea cu patos despre cum «investește în viitor». Oana urmărea spectacolul cu o expresie liniștită, aproape indiferentă.
Andrei stătea lângă ea, nerăbdător, de parcă simțea că ceva se va întâmpla.
— Și uite, — continua Luminița către toți, — cu o vecină lansăm un proiect mișto. Ne descurcăm singure, știți cât e de greu acum.
Oana tuși pentru a atrage atenția.
— Luminița, nu cumva în proiectul tău încerci să folosești banii altora?
Toți la masă înghețară. Luminița nu înțelese imediat că era vorba despre ea.
— Ce vrei să spui? — vocea ei sună forțat.
— Mi-ai cerut cardul meu pentru «cheltuieli temporare». Și înainte, Andrei ți-a dat bani pentru reparația mașinii. Apropo, i-ai returnat?
Luminița se înroși.
— Alea sunt fleacuri. De ce aduci asta aici?
Oana nu cedă.
— Nu sunt fleacuri când încerci să trăiești pe banii altora.
— Nu înțeleg de ce ești așa rea, — Luminița încercă să zâmbească, dar părea șovăielnică. — Suntem familie.
— Familie? — Oana ridică sprâncenele. — Asta nu e familie, Luminița. Familie înseamnă să dai, nu doar să iei, apoi să te superi când ți se refuză.
Toți tăcură. Andrei încercă să intervină, dar Oana îl opri.
— Nu, Andrei. Gata cu acoperitul. Am irosit destui bani și nervi pe ea. Acum să explice de ce avea nevoie de cardul meu.
Luminița sări în picioare, strângând pumnii.
— Pur și simplu mi-ești geloasă, Oana! Eu muncesc pentru toți, iar tu numai numeri bănuții.
— Gelioasă? — Oana râse în sinea ei. — De faptul că înșeli pe toată lumea? Nu mă face să râd.
Luminița trânti palma în masă și fugi din cameră.
Andrei se ridică, privind-o pe Oana cu durere în ochi.
— De ce ai făcut asta? E sora mea.
— Și tu de ce o lași mereu să scape? — replică Oana, fără să clipească.
El nu spuse nimic, doar clătină din cap și o urmă pe Luminița.
Oana înțelese că reușise: adevărul ieșise la iveală. Dar nu semăna cu o victorie, ci cu o înfrângere. Ceilalți tăceau, evitându-i privirea.
Seara, Andrei nu se întoarse acasă. Trimise un mesaj scurt: «Am nevoie de timp să mă gândesc».
Oana stătea pe canapea. Știa că făcuse ce era corect, dar ceva înăuntru refuza să recunoască asta ca succes.
