Povestea aceasta s-a întâmplat acum multă vreme. Protagonista care mi-a povestit-o e acum bunica și crește două nepoțice fermecătoare. E o femeie matură și serioasă, dar jură că totul din această istorisire e adevărat…
Fetița alerga prin parcul întunecat, iar în față strălucea deja lacul cu luna plină deasupra. Închise ochii și sări în apă fără să ezite, de pe malul abrupt. Apa era caldă, primitoare, ca un leagăn. Niște mâni puternice o prinseră, o smulseră din lac și o zgâlțâiră: “Ce-ai pus pe rost, copilă mică?!? Te-ai îmbibat cu măselariță?!? Unde-ți sunt părinții?”
Doina scuipă apă, încercând să-și deschidă ochii, dar părul ud îi obstrucționa vederea. “Vă rog, nu mă zgâlțâiți așa!” Glasul îi tremura de spaimă. Cineva o așeză pe iarbă, îi aruncă o haină călduroasă pe umeri și îi dădu la o parte părul de pe față cu grijă. Fetița deschise ochii și zări un moșuleț cu barbă lungă, în care se împleteau nuferi și papură. “Cine sunteți?”
“Sunt Spiritul Apelor de aici. Ce te holbezi? Nu crezi? Doamne, copiii nici nu mai cred în minuni acum! Ce s-a întâmplat, de-ai născocit așa necaz?”
Fetița izbucni în plâns amarnic. “Mama nu mă mai iubește. Înainte mă iubea, dar când tata a plecat, s-a schimbat. Doar strigă și se enervează. Astăzi m-a și lovit.”
Spiritul Apelor o mângâie pe cap și oftă greu: “Nici pe mine nu mă iubește nimeni. Băiatul de la scară vecină mă bate și mă trage de păr. Și femeia de serviciu mă amenință cu mătura.”
Zâna apelor zâmbi trist: “Of, puiule nenorocit. Te ajut cum pot. Ține, ia această scoică, nu vei găsi alta ca ea pe-aici, e adusă din mările depărtate. Când te vor supăra, lipește-o de ureche.” Scoica era caldă și părea să strălucească din interior.
“Dar să știi că trebuie s-o dai mai departe cui va avea mai multă nevoie. Acum fugi acasă, copilă!” Spiritul o ajută să se ridice și dispăru ca fumul.
Când fetița ajună acasă, mama începu să strige iar și se pregătea să o lovească, când Doina apăsă repede scoica la ureche. Auzi vocea mamei: “Ce fac?! O iubesc, e sângele meu! Proastă ce sunt, din cauza ticălosului ăstuia…” Fetița o cuprinse în brațe: “Mamă, și eu te iubesc. Tata se va întoarce, vezi tu. Doar nu mai bea și nu-mi mai striga.”
Stătură îmbrățișate, amândouă plângând. A doua zi, Doina ieși să se joace voioasă. La intrare, femeia de serviciu, mătușa Maricica, încercă să o amenințe cu mătura. Fetița zâmbi și aplică scoica: “De ce strig la copii? Numai pisica mea Mitzițica! Unde o fi? Măcar să fie vie…” Doina râse: “Mătușă Maricico, Mitzițica s-a întors! Am văzut-o ieri cu un motan. Nu vă temeți!”
Pe locul de joacă, un băiețas apăru neașteptat: “Hei, Plângăcioaso! Vrei să te dau cu zăpadă?” Scoica își făcu iar efectul: “E drăguță. Cum să-i spun? Să o lovesc ca să știe!” Fetița se apropie: “Eu sunt Doina. Tu? Ajută-mă să legăn scândura. Îmi place sus, dar singură nu pot…”
Când Doina se pregătea pentru școala primară, dimineața era aglomerată. Mama călca fundele, făcea clătite și încălzea ceaiul deodată. La scară o aștepta Andrei. Îi luă ghiozdanul și păși mândru lângă ea. La școală, în pauză, fetița zări un băiat plângând singur în colțul terenului.
“Eu sunt Doina. Ce s-a întâmplat?” Băiatul voi să fugă, dar privind-o în ochi, mărturisi: “Nu am mamă, tata e plecat. Bunici se ceartă mereu. Nimeni nu mă iubește.” Fetița zâmbi și scoase scoica…
Uneori, trebuie să auzi sufletul celuilalt și să-i dai puțină credință, speranță și iubire.
