Generația noastră era mai unită, mai sinceră, mai umană… și cu adevărat fericită. Pe măsură ce anii trec, sunt tot mai convins că lumea în care am crescut nu mai poate fi readusă.
Îmbătrânesc. Generația mea se stinge, iar odată cu ea dispare și acel spirit de unitate care odinioară dădea sens și conținut vieții noastre comune.
Acum, când deschid televizorul, văd mereu aceleași lucruri: inundații, străzi distruse, gunoi aruncat pe drumuri, haos. Și acuzații fără sfârșit – toată lumea este de vină, autoritățile, funcționarii, oamenii de afaceri, dar nimeni nu își asumă responsabilitatea.
Privesc tinerii și îmi dau seama că ceva nu este în regulă. Ei se plâng, cer, protestează. Noi, pe vremea noastră, treceam la fapte și rezolvam situațiile.
Am construit țara cu mâinile noastre.
Generația mea s-a format în anii postbelici, o perioadă a marilor construcții. Nu stăteam în birouri, nu scriam plângeri, nu ceream despăgubiri. Ridicam țara din ruine, o modelam așa cum puteam, fiindcă credeam că o facem pentru noi, pentru copiii noștri.
Construiam drumuri, tuneluri, poduri. Am format întreprinderi, am lucrat pământul, am creat un sistem de acumulare a apei pentru a susține agricultura. Și nu doar construiam – mențineam totul în ordine.
Am crescut la sat, lângă un râu. Știam că dacă nu veghem asupra albiei, primăvara, apele ar putea ieși din matcă, inundând casele.
Dar nu așteptam să vină “specialiștii”.
Primăvara și toamna, ne adunam cu toată comunitatea. Curățam albia râului, înlăturam blocajele, tăiam copacii bătrâni care ar fi putut împiedica cursul apei.
Nimeni nu cerea bani. Nimeni nu aștepta ordine de “sus”.
Iar după muncă, întindeam pături pe iarbă, scoteam din sacoșe bunătăți și ne serveam unii pe alții. Seara, cineva aducea un acordeon, și întreaga comunitate cânta.
Eram ca o familie.
Astăzi oamenii sunt diferiți.
Acum nimeni nu vrea să-și asume responsabilitatea pentru propria viață.
Văd tineri, puternici și sănătoși, care se plâng pe rețelele sociale că podul s-a prăbușit sau că o conductă s-a spart, iar cererile lor către administrație rămân fără răspuns.
Și mă întreb:
“Dar tu ce ai făcut?”
De ce nu îți aduni vecinii, nu ieșiți afară să curățați, să întăriți, să reparați? De ce aștepți ca cineva să vina și să îți rezolve problemele?
Nu scuz autoritățile. Au destule păcate – au uitat că treaba lor nu e doar să stea în birouri și să promită.
Dar și oamenii s-au schimbat.
Acum totul e pentru sine.
Câțiva profită de orice le oferă câștig, vând pământul care a hrănit generații, golesc rezervoarele pentru câștigul lor.
Iar când vine necazul, ridică din umeri: „Ce am fi putut face?”
Sunt mândru de generația mea.
Știu că ne consideră “bătrâni”. Că râd de obiceiurile noastre, de tăria noastră.
Dar știți ceva?
Sunt mândru de felul în care am trăit.
Mândru că am înțeles ce înseamnă munca.
Că nu ne-am ascuns în spatele altora, ci am rezolvat problemele noi înșine.
Nu am așteptat ajutor de la stat – ne-am construit viața cu mâinile noastre.
Am fost uniți. Adevărați.
Sinceri.
Oameni cu inimă.
Am trăit, nu am existat doar.
Și am fost fericiți.
