-Bogdan, nu vroiam să-ți spun asta în ziua nunții… În fine, știai că proaspăta ta soție are o fiică? – colegul meu de muncă m-a surprins total în timp ce conducem.
-Cum adică? – mă împotriveam să accept o asemenea veste.
-Soția mea, când a văzut-o pe Tania la nunta voastră, mi-a șoptit la ureche:
-Te întreb, oare mirele știe că mireasa sa are o fiică în orfelinat?
-Îți dai seama, Bogdan? La masă, abia că nu m-am înecat cu salată. Soția spune că personal a completat documentele de abandon pentru fetița nou-născută. Vica mea – doctoriță la maternitate. A recunoscut-o pe Tania după semnul din naștere de pe gât. Încă a spus că Tania și-a numit fiica Olivia și i-a dat numele de familie Vasilescu. Asta a fost acum vreo cinci ani, – colegul era nerăbdător să vadă reacția mea.
Stăteam șocat la volanul mașinii. Ce veste!
Am hotărât să clarific singur situația. Nu puteam să cred o asemenea poveste. Desigur, eram conștient că Tania nu era o tânără de optsprezece ani, avea treizeci și doi de ani când ne-am căsătorit. Tania avusese, firește, o viață personală înainte de mine. Dar de ce să-și abandoneze copilul? Cum să trăiești cu asta?
În poziția mea, am avut destul de repede acces la orfelinatul în care se afla Olivia Vasilescu.
Directorul mi-a prezentat o fetiță veselă, cu un zâmbet radiant:
-Cunoașteți-o pe Olivia Vasilescu, – s-a adresat directorul copilei, – Câți ani ai, draga mea?
Era imposibil să nu observ strabismul sever al copilei. Mi-a fost milă de ea. Deja o consideram parte din familie. Această micuță e fiica iubitei mele! Bunica spunea mereu:
-Copilul, deși strâmb, e minunat pentru părinți.
Olivia s-a apropiat fără teamă:
-Patru ani. Tu ești tăticul meu?
M-am fâstâcit. Ce să-i răspund unui copil care vede un tată în fiecare bărbat?
-Olivia, hai să discutăm. Vrei să ai o mamă și un tată? – evident, întrebarea mea era naivă. Dar deja simțeam nevoia s-o îmbrățișez și s-o duc cu mine acasă.
-Vreau! Mă iei cu tine? – Olivia m-a privit întrebător și perspicace.
-Te iau, dar puțin mai târziu. Mă aștepți, iepurașule? – mi se rupea inima.
-Te aștept. Nu mă minți? – Olivia deveni serioasă.
-Nu te mint, – am sărutat-o pe obraji.
Revenit acasă, i-am povestit tot Taniei.
-Tania, nu-mi pasă ce-a fost înainte de mine. Trebuie s-o luăm pe Olivia acasă. O s-o adopt eu.
-Dar m-ai întrebat dacă o vreau pe fetiță? Mai e și șchioapă! – Tania ridică tonul.
-E copilul tău! O să-i facem operație la ochi. Totul se va rezolva. Fetița e adorabilă! Te vei îndrăgosti imediat de ea, – mă surprindea atitudinea soției mele.
Cu greu am convins-o pe Tania să o adopte pe Olivia.
A trebuit să așteptăm un an înainte s-o luăm pe fetiță acasă. O vizitam frecvent la orfelinat. În acest an ne-am apropiat mult. Tania încă nu dorea să aibă copil și chiar a vrut să oprească procesul de adopție la jumătatea drumului. Am insistat să mergem mai departe.
În cele din urmă a sosit ziua în care Olivia a pășit pragul apartamentului nostru. Mici detalii de care noi nu mai eram conștienți o uimeau, o fascinau, o bucurau. În curând, oftalmologii i-au corectat vederea fără intervenție chirurgicală, tratamentul a durat un an și jumătate.
Olivia a devenit copi, pi cât se poate, asemenea mamei sale, Tania. Eram fericit. Aveam în familie două frumuseți – soție și fiică.
Mai bine de un an după ce a părăsit orfelinatul, Olivia nu putea să se sature mâncând. Dormea și mergea mereu cu o pungă de biscuiți. Avea o frică de foame constantă. Tania se irita, eu eram intrigat.
Am încercat mereu să unesc familia, dar din păcate… Soția mea nu a putut să-și iubească fiica. Tania își iubea doar sinele, reprezentat de litera „eu” cu picioruse îndepărtate.
Am avut certuri, conflicte cu Tania. Motivul era Olivia.
-De ce ai adus în familie sălbăticia asta? Nu va fi niciodată un om normal! – soția a început să facă o criză.
Am iubit-o foarte mult pe Tania. Nu-mi puteam imagina viața fără ea. Totuși, mama îmi spunea uneori:
-Dragul meu, e treaba ta, dar am văzut-o pe Tania cu alt bărbat. N-o să-ți meargă cu ea. Tania e nesinceră, vicleană – te va înșela.
Când iubești, nu vezi obstacole. Fericirea ta strălucește mai tare decât stelele. Tania a fost idealul meu. Criza a apărut când Olivia a intrat în viețile noastre.
Poate Olivia mi-a deschis ochii la adevăr în familie. Mă uima nepăsarea soției față de fetiță.
Chiar mi-am dorit să nu mai iubesc Tania, să mă răcesc, dar nu reușeam. Un prieten mi-a dat un sfat:
-Ascultă, bătrâne, dacă vrei să te răcești față de o femeie, ia un metru de croitorie și măsoar-o. O superstiție populară.
-Vorbești serios? – eram nedumerit.
-Măsoară-i bustul, talia, șoldurile. Așa poate nu o să mai iubești – părea că prietenul meu glumește.
Totuși, am decis să fac acest experiment. Nu aveam nimic de pierdut.
-Tania, vin-o să te măsor, – am chemat-o.
Tania s-a mirat:
-Urmează, poate, o rochie nouă?
-Posibil, – îi măsuram bustul, talia și șoldurile.
Experimentul s-a încheiat. Încă o iubesc pe Tania. M-am amuzat de sarcasmul prietenului.
Curând, Olivia s-a îmbolnăvit. Racise. Avea febră mare. Fetița se plângea și scâncea ținând strâns păpușa Masha.
Era o bucurie că, în locul pachetului de biscuiți, Olivia avea păpușa Masha. Se pierdea în a o îmbrăca continuu. Acum, păpușa era dezbrăcată, deci stăpâna ei era prea slăbită să o îmbrace. Tania o certă pe Olivia:
-Taci odată. Nu mai pot de tine! Du-te și dormi!
Olivia ținea păpușa la piept și continua să se vaite. Deodată, Tania i-a smuls păpușa din mâini, a deschis fereastra și a aruncat-o afară.
-Mami, e păpușa mea preferată Masha! O să înghețe! Pot să merg după ea? – Olivia a izbucnit în plâns, alergând spre ușa de la intrare.
Am sărit imediat să recuperez jucăria. Liftul nu funcționa. Am coborât opt etaje pe jos. Păpușa s-a agățat de o ramură de copac, cu capul în jos. Am luat-o, am scuturat-o de zăpadă. Fulgi topiți pe fața ei de cauciuc păreau lacrimi. Urcând treptele, simțeam că îmbătrânesc.
Gestul Taniei nu avea explicație. Am intrat la Olivia. Fetița era în genunchi lângă patul ei. Capul îi era sprijinit de pernă. Dormea, suspinând și trezindu-se speriată.
Am așezat-o grijuliu în pat, lângă ea am pus păpușa pe pernă. Tania stătea relaxată în living, citind o revistă, deloc îngrijorată de Olivia. În acel moment, iubirea mea pentru Tania s-a sfârșit. A secat, s-a topit, s-a evaporat. Am înțeles că Tania era doar un ambalaj frumos, dar gol.
Soția a înțeles probabil situația.
Ne-am despărțit. Olivia a rămas cu mine, Tania n-a avut obiecții.
…Mai târziu, întâlnindu-mă cu fosta soție, mi-a spus cu un zâmbet ironic:
-Te-am folosit, Bogdan, ca un trambulin.
-Ei, Tania! Ai ochi ca turcoazul, dar suflet ca cărbunele, – i-am spus cu calm.
Tania s-a măritat repede cu un om de afaceri de succes.
-Mi-e milă de soțul ei. O astfel de femeie n-ar trebui să fie mamă, – a concluzionat mama.
La început, Olivia s-a simțit părăsită de mamă, ar fi vrut-o aproape. Dar noua mea soție, Liza, a reușit să-i câștige încrederea și afecțiunea. Practic, fiica a fost respinsă de două ori de propria mamă. Pentru mine, era inimaginabil.
Liza își dăruiește necondiționat dragostea și răbdarea pentru Olivia și fiul nostru Stelian.
