Cu pensia sa, Doamna Mariana Maria, pe lângă plățile obligatorii pentru utilități și cumpărăturile de la piața en-gros, își permitea să-și facă un mic cadou – un pachețel de cafea boabe.
Boabele erau deja prăjite și când tăia colțul pachetului, emanau un miros amețitor. Trebuia să inhalezi neapărat cu ochii închiși, renunțând la toate simțurile, în afară de miros, iar atunci se producea o minune! Împreună cu acea aromă extraordinară, parcă o forță îi inunda corpul, iar în amintire îi reveneau visele de tinerețe despre ținuturi îndepărtate, visuri cu valurile oceanului, vuietul ploilor tropicale, șoaptele misterioase ale pădurilor amazoniene și strigătele primatelor, care se mișcau prin desișuri.
Nu văzuse niciodată toate acestea, dar își amintea poveștile tatălui, care era mereu plecat în expediții de cercetare în America de Sud. Când se întorcea acasă, îi povestea Dorinei despre aventurile sale în Valea Amazonului, în timp ce sorbea dintr-o cafea tare, iar acel miros îi amintea întotdeauna de el – un călător uscățiv, viguros și bronzat.
Știa dintotdeauna că părinții ei nu erau cei biologici. Își amintea cum, la începutul războiului, o femeie, care mai târziu i-a devenit mamă, a luat-o sub aripa sa pe când era o fetiță de trei ani, rămasă fără familie. Apoi, viața a curs cum era de așteptat: școală, studii, serviciu, căsătorie, nașterea unui fiu și, în final, singurătatea. Fiul ei, cu douăzeci de ani în urmă, la insistențele soției, a ales să locuiască într-o altă țară, trăind bine alături de familia sa în Chișinău. A vizitat orașul natal doar o singură dată de atunci. Vorbeau la telefon, iar el îi trimitea lunar bani, dar ea nu-i cheltuia, îi punea deoparte într-un cont special deschis. În două decenii strânsese o sumă considerabilă, pe care urma să o lase fiului. Însă gândurile că a trăit o viață frumoasă, plină de grijă și iubire, dar nu a ei, nu-i dădeau pace. Dacă nu ar fi fost războiul, ar fi avut o altă familie, alți părinți, o altă casă. Și soarta ar fi fost, cu siguranță, diferită. Pe părinții biologici nu și-i mai amintea bine, dar deseori își amintea de fetița – de aceeași vârstă cu ea, care era mereu alături în acei ani de copilărie. O chema Maria. Parcă și acum o mai aude cum strigau la ele: „Mariuca, Dorina!” Oare ce era ea pentru ea? O prietenă, o soră?
Gândurile au fost întrerupte de sunetul scurt al telefonului mobil. A privit pe ecran – pensia venea pe card! Perfect, la fix! Putea merge la magazin să cumpere cafea – ultima cafea o făcuse ieri dimineață. Lovind ușor caldarâmul cu bastonul și ocolind bălțile de toamnă, a ajuns la intrarea în magazin.
La ușă, se ghemuise o pisicuță cenușie, tigrată, privindu-i pe trecători și pe ușile de sticlă cu teamă. Un sentiment de milă a încolțit în inima ei: – „Îngheață, biata de ea, probabil și flămândă. Te-aș lua acasă, dar… Cine va avea grijă de tine după mine? Pentru că mie nu mi-a mai rămas mult… Azi, mâine.” Totuși, cumpărând desigur ceva și pentru biata pisică, i-a achiziționat un pachețel de mâncare.
Cu grijă, a scos masa gelatinoasă din ambalaj într-un recipient din plastic, iar pisica aștepta răbdătoare, privindu-și binefăcătoarea cu ochi plini de adorare. Ușile magazinului s-au deschis și o femeie robustă a ieșit pe trepte, cu o expresie facială care nu promitea nimic bun. Fără cuvinte inutile, a împins cu piciorul tavă cu mâncare, astfel încât bucățile gelatinoase s-au împrăștiat pe caldarâm:
– Le spui, le tot spui – nicio șansă! a răcnit ea. – N-aveți ce să le hrăniți aici! – și s-a întors nervoasă, plecând.
Pisica, privind în jur cu frică, a început să adune bucățile de mâncare de pe trotuar, iar Doamna Mariana Maria, sufocată de indignare, a simțit primul semn al unui atac iminent. S-a grăbit spre stația de autobuz – acolo erau câteva bănci. Așezându-se pe una dintre ele, a început să caute frenetic prin buzunare, sperând să găsească pastile, dar în zadar.
Și durerea venea nemiloasă în valuri, ca și cum capul ei ar fi fost strâns într-o menghină, întunecându-i privirea, un geamăt îi scăpa din piept. Cineva i-a atins umărul. Abia a reușit să deschidă ochii – o tânără cu chipul speriat o privea:
– Vă simțiți rău, bunica? Cum pot să vă ajut?
– Acolo, în pungă. – Doamna Mariana Maria a mișcat mâna slab. – E pachetul cu cafea. Scoate-l și deschide-l.
Ea s-a apropiat de pachet, a inhalat aroma boabelor prăjite o dată, de două ori. Durerea nu a trecut, dar a slăbit.
– Mulțumesc, draga mea. – A spus slab Mariana Maria.
– Eu sunt Ancuța, dar ar trebui să mulțumiți pisicii. – A zâmbit fata. – Era lângă dumneavoastră și miorlăia tare!
– Și ție îți mulțumesc, draga mea. – Mariana Maria a mângâiat pisica care stătea lângă ea pe bancă. Era chiar cea tigrată.
– Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? – a întrebat fata cu grijă.
– O migrenă, draga mea. – A mărturisit Mariana Maria. – M-am agitat, se întâmplă…
– Vă însoțesc până acasă, vă va fi greu să ajungeți singură…
– … Și bunica mea are migrene. – Povestea Ancuța, în timp ce savurau o cafea slabă cu lapte și fursecuri în apartamentul Marianei Maria. – De fapt, ea e de-a doua străbunica, dar eu îi spun „bunica”. Locuiește cu bunicii mei, cu mama și tata într-un sat. Eu învăț aici, la școala de asistenți medicali. Ea îmi spune „draga mea”, la fel ca și dumneavoastră. Și mai e ceva – vă semănați atât de mult cu ea că la început am crezut că este chiar bunica mea! Dar nu v-ați gândit vreodată să vă căutați rudele, pe cele adevărate?
– Ancuța, draga mea, cum să-i găsesc? Nici măcar nu-i mai țin minte. Nu știu nici numele meu de fată, nici de unde sunt. – Povestea Mariana Maria, mângâind pisica ce se încălzise pe genunchii ei. – Îmi amintesc doar un bombardament, când eram într-o căruță, apoi tancurile… Fugam, fugam fără să mă mai gândesc! Groază! O groază pentru o viață întreagă! Apoi am fost luată de o femeie, căreia i-am spus mamă toată viața, și acum este tot mama mea. După război, a venit soțul ei și a devenit cel mai bun tată din lume pentru mine! Singurul lucru pe care l-am mai păstrat din trecut e numele meu. Și probabil că familia mea, cât și Mariuca, au murit acolo, sub bombe…
Nici nu a observat cum după aceste cuvinte Ancuța a tresărit și a privit-o cu ochii mari și albaștri:
– Mariana Maria, aveți o aluniță pe umărul drept, în formă de frunză?
Gazda s-a înecat cu cafea de surpriză, iar pisica și-a îndreptat atenția către ea.
– De unde știi asta, draga mea?
– Bunica are aceeași aluniță. – A spus încet Ancuța. – O cheamă Maria. Și nici până acum nu poate să-și rețină lacrimile când vorbește despre surioara ei geamănă, Dorina. A dispărut la bombardament, în timpul evacuării. Când germanii au tăiat drumul, a trebuit să se întoarcă acasă, acolo au supraviețuit ocupației. Dar Dorina a dispărut. Nu au mai găsit-o, oricât au căutat…
De dimineață, Mariana Maria nu-și mai găsea locul. Mersese de la fereastră la ușă, așteptând oaspeții. Pisicuța cenușie, tigrată, nu se depărta de ea, privind-o cu îngrijorare.
– Nu te îngrijora, Margo, sunt bine, – își consola gazda pisica. – Inima doar că îmi bate mai tare…
În cele din urmă, a sunat soneria de la ușă. Mariana Maria, agitată, a deschis ușa.
Două femei în vârstă, stând nemișcate, priveau tăcut una la alta, plini de speranță în ochi. Parcă văzuseră reflecția fără pierderea culorii albastre a ochilor, pletele grizonante și buclele ondulate și ridurile întristării din colțurile buzelor.
În cele din urmă, oaspetele a răsuflat ușurat, zâmbind, a pășit înainte și a îmbrățișat gazda:
– Salut, Dorina!
Iar în prag, ștergând lacrimile de fericire, stăteau oamenii dragi…
