Am decis împreună cu soțul meu să luăm un câine dintr-un adăpost. Soțul meu dorea să cumpere un câine de rasă, crezând că o rasă pură este semn de noblețe, inteligență și loialitate.
Însă eu l-am rugat insistent să mergem la un adăpost, și el a acceptat fără prea mare tragere de inimă. De-a lungul întregii noastre vieți împreună, și am trăit mulți ani alături, Nicolae nu mi-a contrazis niciodată dorințele. De ce un câine și nu un copil, veți întreba? Suntem oameni singuri și deja la o vârstă respectabilă. Amândoi înțelegem responsabilitatea pe care o implică îngrijirea unui suflet domesticit.
Un copil trebuie crescut, educat, să-i oferi un viitor. Este un „proiect” de lungă durată, pe când cu un câine ne vom petrece timpul până la sfârșit. Acesta va fi copilul nostru, al meu și al lui Nicu. În adăpost ne-a întâmpinat un peisaj dezolant. Un miros neplăcut se împrăștia peste tot, însoțit de un cor nesfârșit de lătrături și urlete care răscoleau sufletul. Toți câinii, asemenea copiilor orfani, ne priveau cu speranță, ca și cum întindeau mâinile spre noi.
Ne plimbam pe lângă rândurile nesfârșite de cuști strâmte, sub privirile a sute de ochi care ne urmăreau fiecare pas. Doamne, de ce trebuie să sufere aceste animale atât de mult?! Mi se pare că, dacă nu am avea animale neglijate, nu am avea nici copii abandonați, iar orfelinatele ar dispărea de la sine.
Un animal, ca și un copil, necesită răbdare, iubire, îngrijire, și vorbește într-o limbă „străină” pe care nu ne străduim întotdeauna să o înțelegem și o interpretăm cum ne convine.
Deodată, Nicolae s-a oprit în fața unei cuști. Acolo zăcea un câine, total apatic, cu un privire stinsă. Nu a reacționat în niciun fel la apariția noastră bruscă. Părea că este surd și orb. „De ce vreți acest pricăjit, mai bine luați unul de rasă”, ne-a îndemnat îngrijitorul adăpostului.
„Este un câine abandonat, a fost trădat și returnat de mai multe ori, pare că a decis să-și încheie viața prin înfometare”, a spus cu tristețe o tânără voluntară descriind povestea tristă a acestui biet amărât. Nicolae a încercat să comunice cu câinele, dar acesta s-a întors cu dispreț, neavând încredere în oameni.
„Să știți, este un câine foarte bun, ascultător. Fie că este corcitură, este foarte loial, spre deosebire de ‘regii naturii’”, a spus fata cu speranță în glas, urmărind fiecare mișcare a noastră. Mi-am întins mâna printre gratii pentru a-l mângâia. Câinele s-a întors brusc spre mine, m-a privit intens și și-a așezat botul în palma mea. Nasul lui era ușor umed, iar respirația caldă mi-a gâdilit pielea.
Am râs. Câinele a suspinat prelung, s-a ridicat pe labele sale și a început să dea din coadă. „Minune!” a exclamat voluntara, „Sunteți primii care ați reușit să-i atrageți atenția!”. „Veterinarul deja pregătea eutanasierea lui”, a adăugat șeful adăpostului, un om nu neapărat rău, dar indiferent față de munca sa.
Fata a început să vorbească repede: „Știți, câinele ăsta înțelege tot și noaptea, câteodată, urlă ușor, jelindu-și soarta amară, și îi curg lacrimi din ochi”. „Nu ați văzut cum plâng câinii, dar eu am văzut!” a spus ea brusc cu amărăciune și și-a ferit ochii umeziți.
Trebuia să-l vedeți pe Nicu al meu în acel moment. Semăna atât de mult cu acest câine, bătut de viață. Nu voi uita niciodată acei ochi ai lui, cerșind milă asemenea unui câine. Iar alături, ochii cățelului. Ne-am privit îndelung în ochi. În adâncul sufletului său, fierbea o furtună de emoții; nu uitase trădările omenești, dar atât de mult dorea o familie! Dintr-o dată, a renăscut dorința de a trăi!
A început să urle prelung și dureros, ca și cum ar fi eliberat toată durerea acumulată. Toți angajații adăpostului s-au adunat lângă noi. Mulți plângeau, fără să-și ascundă lacrimile. Nicolae stătea în genunchi în fața câinelui, cerând parcă iertare pentru păcatele întregului neam omenesc.
„Îl cheamă Loial”, a spus unul dintre angajați, dându-ne lesă în mână. Am fost conduși afară de toți cei prezenți în adăpost. Cineva foarte credincios ne-a făcut semnul crucii pe ascuns. Acest gest a sigilat pe vecie alianța noastră în trei.
Soțul meu a uitat complet de intenția de a cumpăra un câine de rasă. Oricum, „a cumpăra un câine” sună destul de ciudat, nu-i așa? Se poate cumpăra un prieten, iar loialitatea și iubirea sunt de vânzare?
Câinele mergea vesel lângă noi, iar Nicolae i-a dat drumul de pe lesă, pentru a savura din plin libertatea. De parcă știa că va fi cu noi până la sfârșit și nu va mai plânge niciodată.
