Așa mi-e soarta – singur și trist de Crăciun și Anul Nou
Am un prieten pe care-l cunosc din copilărie. Îl cheamă Ion. Am fost la aceeași școală, apoi viața ne-a purtat pe drumuri diferite, dar legătura noastră a rămas.
Ion este o persoană retrasă, nu-i plac mulțimile, nu merge în vizită și nu invită niciodată pe nimeni la el.
An de an, când se apropie sărbătorile, îl chem la noi – să întâmpinăm Crăciunul la aceeași masă, să ridicăm paharele la miezul nopții de Anul Nou. Dar el refuză mereu politicos.
— Nu sunt sărbătorile mele, — spune el. — Nu simt nimic vesel în ele.
Mi-era greu să înțeleg cum cineva poate să nu iubească Anul Nou – timpul miracolelor, al cadourilor, râsului și al întâlnirilor cu cei dragi.
Dar într-o zi, după ani de tăcere, mi-a spus adevărul.
Adevărul pe care a încercat să-l înăbușe ani de zile.
Copilărie îmbibată în frică și alcool
În copilărie, Ion nu știa ce înseamnă sărbători de familie călduroase.
Tatăl său bea.
Nu, nu era doar un om care mai lua câte un pahar seara. Era alcoolic, un om care cheltuia toți banii pe băutură, care se întorcea acasă târziu și, fie că era o zi obișnuită sau ajunul Crăciunului, începea să-și chinuiască familia.
Fiecare seară se transforma într-un chin.
— Ridicați-vă! — comanda el, intrând în casă. — Trebuie să vedeți cum mănâncă stăpânul casei!
Ion și mama sa se ridicau și stăteau lângă masă, în timp ce tatăl își lua cina cu un aer important.
Apoi urma discursul său preferat:
— Banii sunt praf! Sunt pentru a te bucura de viață! Ce pantofi noi?! Ce cărți?! Mergi și așa la școală, nu mai trebuie să cheltuim pe nimicuri!
Cheltuia totul până la ultimul leu.
Când nu mai rămânea nimic, trecea la următoarea etapă:
— Hai, dă-mi ce ascunzi! Știu că ai ceva!
Mama lui Ion încerca să pună deoparte bani – pentru caietele fiului, pentru mâncare, pentru un mic cadou de Anul Nou.
Dar el lua totul.
Bea până când nu mai rămânea nimic.
Crăciun fără minune, Anul Nou fără speranță
Fiecare sărbătoare în casa lui Ion arăta la fel.
Pe masă – câteva mere uscate, câteva sandvișuri, un borcan de castraveți murați.
Mama și fiul stăteau în tăcere.
Așteptau.
Așteptau ca, dintr-o dată, tatăl să se întoarcă treaz.
Să aducă ceva pentru masa de sărbătoare.
Să spună „Crăciun fericit” sau „La mulți ani”.
Dar el se întorcea târziu.
Întotdeauna beat.
Întotdeauna cu miros de alcool.
Întotdeauna cu buzunarele goale.
Tot ce era în plicul cu prima de Anul Nou, lăsa la bar.
Așa a continuat an după an.
Și când a murit, nimic nu s-a schimbat.
Un om singur cu o inimă grea
Când Ion s-a dus, mama sa a mai trăit câțiva ani.
Apoi a plecat și ea.
A rămas singur.
Și a înțeles că nu vrea familie.
Nu vrea sărbători.
Nu vrea niciun fel de bucurie.
Nu voia să repete soarta tatălui său.
Nu voia să devină omul care să distrugă viața cuiva.
În fiecare an, când toți puneau masa, scoteau paharele, schimbau cadouri, Ion pleca.
Își lua un bilet într-un alt oraș, închiria o cameră de hotel și stătea singur.
Sau pleca în munți, unde putea asculta trosnetul lemnelor în șemineu și privi focul.
Acolo, lângă focul de tabără, găsea căldura pe care n-a cunoscut-o în copilărie.
Acolo, în singurătate, se simțea măcar puțin liber.
Doar acolo putea să respire…
