Telefonul a sunat la ora 11:30 noaptea. Daria abia adormise, liniștită de respirația constantă a soțului ei, când sunetul brusc al telefonului a făcut-o să tresară. Inima a început să-i bată mai tare — la ora asta nu se aștepta la vești bune.
— Marius, — i-a dat un ghiont ușor soțului. — Marius, trezește-te! Telefonul.
S-a ridicat repede din pat și a luat receptorul. Daria privea cu îngrijorare fața lui, care devenea tot mai palidă pe secundă ce trecea.
— Cum adică… când? — a întrebat încet. — Da… da… am înțeles. Vin chiar acum.
Marius a pus încet telefonul înapoi. Mâinile îi tremurau.
— Ce s-a întâmplat? — a șoptit Daria, deja intuind ce era mai rău.
— Petru și Natalia… — a înghițit în sec. — Accident. Amândoi. Pe loc.
Camera a fost cuprinsă de o liniște grea, întreruptă doar de ticăitul ceasului. Daria se uita la soțul ei și nu putea să creadă.
Cu doar câteva zile înainte, toți stăteau împreună în bucătărie, beau ceai, iar Natalia împărtășea o rețetă nouă de prăjitură. Iar Petru, cel mai bun prieten al lui Marius din facultate, povestea peripețiile sale la pescuit.
— Dar cu Nasta? — și-a amintit brusc Daria. — Doamne, ce se va întâmpla cu Nasta?
— Era acasă, — Marius își trăgea rapid pantalonii. — Trebuie să plec, Daria. Trebuie să identific… și toate celelalte.
— Vin cu tine.
— Nu! — s-a întors brusc. — Alina va rămâne singură. Nu are rost să o speriem la miezul nopții.
Daria a încuviințat. Soțul ei avea dreptate — nu avea rost să includă fiica lor de doisprezece ani în această tragedie. Cel puțin nu încă.
Toată noaptea nu a închis un ochi. Se plimba prin apartament, uitându-se constant la ceas. A intrat să o vadă pe Alina dormind — dormea liniștită, cu mâna sub obraz, iar părul ei roșcat era împrăștiat pe pernă. Atât de inocentă, atât de neajutorată.
Marius s-a întors dimineața, obosit, cu ochii roșii.
— Totul s-a confirmat, — a spus cu o voce epuizată, lăsându-se greu pe un fotoliu. — Impact frontal… cu un camion. Nu aveau nicio șansă.
— Și ce va fi acum cu Nasta? — a întrebat încet Daria, oferindu-i o ceașcă de cafea tare.
— Nu știu. I-a rămas doar bunica din sat. Bătrână, abia se mai mișcă.
Preț de câteva momente a fost liniște. Daria se uita pe geam la zorii gri și reci. Natasha, fina lui Marius, avea aceeași vârstă ca Alina lor. O fetiță tăcută și blândă, mereu puțin retrasă.
— Știi, — a început Marius încet, — mă gândeam… Poate ar trebui să o luăm la noi?
Daria s-a întors brusc:
— Vorbești serios?
— De ce nu? Avem loc, o cameră liberă. Sunt nașul ei. Nu o putem lăsa să ajungă la un orfelinat!
— Marius, dar… e o decizie foarte serioasă. Trebuie să ne gândim bine la asta. Să ne consultăm și cu Alina.
— Ce să mai chibzuim? — a lovit cu pumnul în masă. — Fetița a rămas fără părinți! Finuța mea! Nu voi putea să mă privesc în oglindă dacă o abandonăm!
Daria și-a mușcat buza. Desigur, avea dreptate. Dar totul se întâmpla atât de repede, atât de brusc.
— Mama, tata, ce s-a întâmplat? — vocea somnoroasă a Alinei i-a făcut pe amândoi să tresară. — De ce v-ați trezit așa devreme?
Și-au schimbat priviri. Momentul adevărului a venit mai repede decât se așteptau.
— Draga mea, — a început Daria, — stai jos. Avem… vești foarte proaste.
Alina asculta în tăcere, iar ochii ei deveneau tot mai mari. Iar când tatăl ei a spus că Nasta va locui cu ei, s-a ridicat brusc:
— Nu! — a strigat. — Nu vreau! Să meargă la bunica ei!
— Alina! — a mustrat-o Marius. — Cum îți permiți să vorbești așa? În mijlocul unei astfel de tragedii…
— Și ce dacă? — ochii ei au strălucit. — Nu sunt problemele mele! Nu vreau să împart casa cu ea! Și nici pe voi!
A fugit din bucătărie trântind ușa. Daria s-a uitat neajutorată la soțul ei:
— Poate că ar trebui să nu ne grăbim…
— Nu, — a răspuns el ferm. — Decizia este luată. Nasta va locui cu noi. Alina se va obișnui.
După o săptămână, Nasta s-a mutat la ei. Tăcută, palidă, cu o privire stinsă. Vorbea foarte puțin și doar dădea din cap la întrebări.
Daria încerca să o înconjoare cu grijă. Îi gătea mâncărurile preferate, i-a cumpărat un set nou de lenjerie de pat cu fluturi.
Alina ignora ostentativ pe Nasta. Se închidea în camera ei, iar când se întâlneau pe hol, se întorcea și trecea pe lângă ea.
— Nu mai fi așa! — o certa tatăl ei. — Să ai decența să te comporți frumos!
— Ce fac eu greșit? — răspundea Alina. — Doar că nu o observ. Am dreptul! E casa mea!
Tensiunea în casă creștea cu fiecare zi. Daria se plimba între fete, încercând să netezească asperitățile. Dar, cu cât se străduia mai mult, cu atât mai rău părea să fie.
Până când au dispărut cerceii. Cei preferați, de aur, cu mici diamante — cadoul lui Marius pentru aniversarea a zece ani de căsnicie.
— Ea i-a luat! — a izbucnit Alina când Daria a descoperit lipsa. — Am văzut-o intrând în dormitorul vostru când nu erați acolo!
— Nu e adevărat! — pentru prima dată s-a apărat Nasta. — Nu am luat nimic! Nu sunt hoață!
A izbucnit în lacrimi și a fugit în camera ei. Marius a privit posomorât spre fiica sa:
— Ai făcut-o intenționat, nu-i așa? Vrei să o distrugi?
— Dar spun adevărul! — Alina a dat din picior. — Ea se preface! Se preface nefericită, iar de fapt…
— Destul! — a întrerupt-o Daria. — Să nu ne mai certăm. Cerceii vor apărea. Poate că i-am pus eu undeva și am uitat.
Dar după trei zile, a dispărut un inel. Singura amintire de la mama Dariei.
— Și asta a dispărut întâmplător? — a spus Alina cu răutate. — Sau vom pretinde că nu se întâmplă nimic?
Stătea în mijlocul sufrageriei, cu mâinile în șolduri — ca o mică furie. Iar în ușă, Nasta stătea palidă, mușcându-și buzele și clipind des, parcă încercând să-și înfrâneze lacrimile.
Daria plimba privirea de la o fată la alta. Și pentru prima dată, în acele zile, i se părea că începe să înțeleagă ceva.
Daria stătea pe marginea căzii, rotind o sticluță de verdeață în mână. O soluție simplă îi venise întâmplător în minte — tocmai înfășura un bandaj pe rana Nastei când această idee i-a trecut prin cap. Verdeața. La fel de sâcâitoare ca o minciună și la fel de vizibilă ca adevărul.
Așteptând ca toți să adoarmă, a scos cutia cu bijuterii. Fiecare inel, fiecare cercel, a fost marcat cu un punct mic.
— Ce fac eu? — a șoptit în întuneric. — Doamne, până unde am ajuns…
A doua zi dimineața a dispărut un lănțișor. La masă era liniște. Nasta își mișca tristă lingura prin terci, Alina se întorsese demonstrativ spre fereastră. Marius, cu o față încruntată, sorbea din cafea.
— Fetelor, — Daria încerca să vorbească calm. — Arătați-mi mâinile.
S-au uitat surprinse la ea.
— De ce? — a întrebat Alina cu sprâncenele încruntate.
— Doar arătați-mi-le.
Nasta și-a întins prima mâinile — curate, fără niciun semn. Dar Alina a ezitat.
— Nu vreau să le arăt! — a încercat să se ridice de la masă.
— Stai jos! — a tunat vocea tatălui. — Arată-i mâinile mamei tale acum!
Alina, strângând din buze, și-a întins mâinile. Pe vârfurile degetelor erau mici puncte verzi.
În bucătărie s-a lăsat o liniște apăsătoare. Se auzea cum ticăie ceasurile de pe perete, cum curge apa în țevi, cum respiră greu Marius.
— Tu… — a început să tremure de furie.
