„Nu am uitat nimic.”
– Cam des te duci des la spital la sora ta, zilnic te duci cu sacoșe pline, – a spus nemulțumit Andrei soției sale, Anastasia, când ea s-a întors din nou de la spital și s-au așezat la cină.
– Dar de ce te deranjează atât de mult? – a întrebat mirată Nastasia.
– Nu este vorba că mă deranjează. Înțeleg, este sora ta. Dar totuși, Kati nu este în stare gravă și are pe cine s-o viziteze. Soțul, fiica, fiul cu nora… Tu de ce te duci zilnic? Sau poate e vreun doctor chipeș acolo și de aceea te duci să-ți vizitezi sora?
– Ce prostii spui, Andrei! – l-a mustrat Anastasia pe soțul ei. – Cum poți gândi așa ceva? Și, apropo, medicul curant al lui Kati este femeie. Așa că ipoteza ta pică lamentabil…
– Nu, Nasta, serios, explică-mi. Ce necesitate e să mergi zilnic după muncă la spital la sora ta? Acum te trezești la șase dimineața, pregătești sucuri, supe… După muncă alergi acasă, îți faci bagajul și apoi fugi să o vezi? Asta ce e? Tortură autoimpusă, pe cuvânt, căci pari epuizată, nu te mai odihnești bine. Ai cearcăne sub ochi…
– Bine, îți voi povesti, altfel nu te lasă, – a oftat Nastasia, strângând vasele de pe masă. – Fac un ceai și discutăm.
– Hai, – s-a bucurat soțul, – căci sincer să fiu, chiar nu înțeleg…
***
Nastasia Vesniceanu, la doar șaptesprezece ani, a plecat din satul ei să se înscrie la facultate sau la un colegiu, după cum va reuși. În satul ei mic nu avea nicio șansă de a continua studiile și de a obține o meserie. Dar Nastasia visa să devină avocat.
La facultate nu a intrat, dar a fost acceptată la un colegiu juridic, lucru care a bucurat-o nespus. Nu voia nicicum să se întoarcă acasă, într-un loc fără perspective. Să lucrezi la magazin, cum făcea mama ei, nu era visul ei. Nici să mai locuiască în sat nu-și dorea.
Anastasia își stabilise clar să rămână în oraș. Să învețe, să-și găsească un loc de muncă și să-și clădească o viață personală. Iar acasă va reveni doar în vizită și își va ajuta părinții când va fi stabilă. Și nu avea nicio îndoială că visurile ei se vor îndeplini.
În liceu, Nastasia s-a întâlnit cu Vasile Calancea, colegul ei de clasă. Dar Vasile nu își dorea aceeași viață în oraș ca și Nastasia, el nu voia să plece nicăieri din sat. După liceu s-a angajat la fermă, unde lucrau părinții lui, planificând să plece în armată și apoi să se întoarcă la fermă… Această viață îi era dragă.
Nastasia era înspăimântată de o asemenea perspectivă, așa că nu i-a fost greu să se despartă de Vasile, înțelegând că el nu era eroul poveștii ei. Vasile, de altfel, nici nu s-a supărat prea tare, și curând, după împlinirea celor optsprezece ani, s-a căsătorit cu Alina, care îl plăcea de mult și în sfârșit i-a acordat atenție.
La colegiu, Nastasia a obținut un loc în cămin și a început să se adapteze vieții noi. Învăța cu sârguință ca să primească bursă mărită. Părinții îi trimiteau lunar sprijin financiar, așa că Nastasia nu avea lipsuri. Nu se răsfăța, dar nu suferea nici de foame.
… Își amintește și acum acea zi de toamnă în cele mai mici detalii… Mergea cu autobuzul, se întorcea de la o bibliotecă unde se pregătise pentru un seminar la drept civil. Întârziase în bibliotecă până seara și se întâmplase să ajungă în ora de vârf, cu transportul public plin de oameni care se întorceau de la muncă.
Cu greu a reușit să prindă loc în autobuzul ticsit, dar nu voia să aștepte următorul. Și cine știe dacă următorul n-ar fi fost la fel de plin… Ar fi putut să stea la stație ore bune, dar Anei nu-I mai ardea de așa ceva.
Coborând din autobuz, unde se simțea ca peștele într-o conservă, a oftat cu ușurare, dar cu groază și-a dat seama că geanta sa fusese tăiată… Un frison rece a cuprins-o când a realizat că i-a fost furat portofelul…
Așa ceva se întâmpla des, hoții profitând de îmbulzeala din transportul public și de neatenția pasagerilor… Era aproape imposibil să-i găsești.
Cel mai dureros era că abia primise bursa și recent un transfer de bani de la părinți, iar toți banii se aflau în portofel. Nu apucase să îi pună sub saltea în patul său, cum obișnuia. Și portofelul fusese furat, iar ea rămăsese fără niciun ban…
Situația era agravată de faptul că recent vorbise cu părinții și mama îi spusese că salariul tatălui era întârziat, rugând-o să fie economicoasă, căci nu știau când vor putea să-i mai trimită.
Să zici că Nastasia era șocată nu ar fi acurat. Lacrimile îi curgeau șiroaie, certându-se că nu pusese banii deoparte la timp și că nu fusese suficient de vigilentă în autobuz. Auzi-se de asemenea cazuri. Chiar colega ei fusese recent jefuită în tramvai. Acum Nastasia se regăsea în postura de victimă a unui hoț…
Să meargă la poliție nu avea niciun rost. Ce să fi spus? Nu se uitase cu atenție la niciunul dintre pasagerii din autobuz. Să găsească hoțul echivala cu a căuta un ac în carul cu fân, era imposibil.
Acest portofel ieftin, chinezesc, cel mai probabil, zăcea deja într-un tomberon sau șanț, cu banii luați… Toți banii ei… Și acum din ce să trăiască? Ce să mănânce? I-au mai rămas doar o cutie de margarină, două cepe, ceai, puțină hrișcă și paste. Rezerve insuficiente pentru o lună.
– De ce plângi? – a întrebat-o Iulia, colega de cameră, văzând-o înlăcrimată pe Nastasia.
Fata i-a povestit despre neplăcuta întâmplare.
– Of… of… – a oftat Iulia. – Nu ai avut noroc. Dar e vina ta. Cine mai poartă toți banii cu el? Trebuia să-ți ții geanta strâns sau să ascunzi banii în haine. Trăim niște vremuri când trebuie să fii mereu atentă… Ai cap, Nasta, dar la treburile astea altceva nu știi. Ai note mari, dar în altele ești, iartă-mă, ca o găină proastă…
Anastasia știa și ea toate astea și tot nu-i ușura povara cuvintele Iuliei… Nici nu s-a supărat că prietena de cameră i-a zis găină… Așa se simțea… Dar nu putea întoarce timpul și nimic nu mai putea schimba. Banii nu-i putea recupera și cumva trebuia să trăiască.
A respins ideea de a merge la telefonul public și de a-și suna părinții. Îi era rușine să le recunoască mamei și tatălui că era o neglijentă. Ei oricum aveau probleme financiare, tatăl având salariul întârziat și ei trăiau din salariul mamei la magazin. Și mama folosea aproape tot salariul pe hrană. Trebuiau să se întrețină, mai ales că pe lângă Nastasia mai aveau o fiică mai mică, Cati…
Probabil va trebui să-și caute un loc de muncă, gândi Anastasia. Se putea, dar cum să primești bani imediat? Trebuia să lucreze luni întregi sau măcar două săptămâni pentru un avans… și avansuri nu se dau la noii angajați… Ce putea face? Situația părea fără ieșire…
– Vrei să-ți fac cunoștință cu un tătic? – i-a propus Iulia, surprinzător.
– Cu cine? – nu înțelegea Nastasia la început.
– Of, tu ești din altă epocă? Cu un Bătrânel Bogat, care va avea grijă de tine în schimbul… știi tu. Sau trebuie să-ți explic?
– Nu trebuie, înțeleg…
– Bine că înțelegi. Căci ești destul de drăguță și s-ar găsi doritori să fie cu tine… Și ai trăi pe picior mare.
Propunerea Iuliei nu i-a picat deloc bine Anastasiei. Gândul de a deveni amanta vreunui bogătaș bătrân, vânzându-se pe bani, o îngrozea… Știa că colega sa de cameră nu se sfia de asta, așa că nu avea probleme materiale, dar Anastasiei îi repugna doar ideea…
– Atunci ce zici, îți fac cunoștință? – a întrebat iar Iulia.
– Nu,- a scuturat Nastasia din cap și după ce a reflectat puțin, a întrebat. – Iuli, nu-mi poți împrumuta și mie niște bani? Până la bursă. Nu mai am deloc.
– Scuze, dar nu am să-ți împrumut. Am cheltuit tot pe haine și cosmetice, mi-a rămas puțin de mâncare. Dar propunerea de a te ajuta să faci cunoștință rămâne, dacă vrei. Gândește-te. De-aș fi în locul tău nici nu aș ezita. Știi, când n-ai ce mânca, nu prea îți mai pasă de principii morale.
Nastasia nu i-a răspuns nimic Iuliei, s-a întors spre perete și a început din nou să plângă încet. Curând, fără să-și dea seama, a adormit…
