— Asta e apartamentul meu — mama și rudele au fost împotrivă, că fiica o dă afară pe sora însărcinată
Voi mi l-ați dăruit!
— Nu înțelegi? E familie! Cum poți să faci așa nepoatei tale? E însărcinată, nu are unde merge!
Ana ședea în bucătărie, strângând telefonul. Vocea mamei în receptor suna amestecată între rugăminte și acuzație. Tipic pentru ea — chiar și când cere, tot presionează.
— Mamă, nu mă opun să o ajut, dar… — Ana se încurcă, căutând cuvintele potrivite. — Alina locuiește la mine de opt luni. Opt! Îți amintești când mătușa Lidia spunea “două săptămâni, până își găsește serviciu”?
— Și ce? Vremuri grele acum, să-ți găsești de lucru…
— Nici măcar nu caută! — Simți cum o cuprinde iritarea. — Ieri a stat toată ziua în baie făcând măști pentru păr. Apoi s-a uitat la telenovele. Apoi…
— Anuțo, dar ea așteaptă un copil…
— A aflat acum o lună! Până atunci ce o oprea?
Tăcere apăsătoare. Ana auzea cum mama oftează adânc. Acel oftat specific care însemna: “Ce fiică rece ai ajuns, nu te-am crescut așa”.
— Mamă, e apartamentul meu. Ați cumpărat partea de la mătușa Lidia pentru mine, îți amintești?
— Tehnic vorbind, — vocea mamei deveni mai strictă — apartamentul e al nostru. Doar ți-am permis să locuiești acolo.
Ana închise ochii. Iarăși. Mereu aceeași poveste.
— Credeam că e un cadou. Pentru absolvirea facultății.
— Bineînțeles, un cadou! Dar știi că în familie trebuie să…
— Să ce? — o întrerupse Ana. — Să suporți când Alina îți mănâncă din mâncare, îți folosește produsele de îngrijire și își aduce iubitul când nu sunt acasă? Ăla care, apropo, e tatăl copilului.
— Ana! — vocea mamei deveni ascuțită. — Mătușa Lidia a făcut atât pentru noi! Când tatăl tău era bolnav, cine ne-a ajutat? Cine a avut grijă de tine când munceam în două locuri?
Ana oftă. Melodia asta o știa pe de rost. Datoria față de mătușa Lidia, care părea să nu se achite niciodată.
— Mamă, îi sunt recunoscătoare, dar asta nu înseamnă că trebuie să…
— Mătușa Lidia a sunat ieri, — o întrerupse mama. — Plângea. Spune că o maltratezi pe Alina. Că te iei de orice fleac.
Ana pufni.
— Fleacuri? Mi-a luat bluza nouă fără să întrebe și a vărsat suc pe ea! Apoi a zis: “Nu te supăra, suntem rude”. Nici măcar nu și-a cerut scuze!
— Doamne, Ana, e doar o bluză…
— Nu e vorba de bluză! — Simți un nod în gât. — E vorba de respect. De limite personale. Că ajung acasă și mă simt ca un oaspete în propriul apartament.
Tăcere din nou. Apoi mama vorbi încet, dar ferm:
— Știi, bunica ar fi devastată să te audă vorbind așa. Pentru ea familia era…
— Nu, — o întrerupse Ana. — Nu o mai aduce pe bunica de fiecare dată când vrei să mă convingi.
— Dar e adevărat! Apartamentul ăsta e moștenirea ei. A dorit ca…
— Să ce? Să locuiesc cu Alina toată viața? Să îndur prostiile ei? Să…
Telefonul sună — alt apel. Ana privi ecranul: mătușa Lidia. Bineînțeles.
— Mamă, mătușa sună. Probabil vrea să-mi spună personal ce soră rea sunt.
— Răspunde, Ana. Vorbește ca oamenii.
— Bine, — oftă ea. — Sun eu mai târziu.
Schimbă apelul, pregătindu-se mental pentru noua rundă de reproșuri.
— Bună, mătușă Lido.
— Anuțo! — vocea mătușii suna exagerat veselă. — Ce mai faci, dragă?
“Dragă”. Ana se strâmbă. Mătușa o numea așa doar când voia ceva.
— Bine, — răspunse ea sec.
— Alinuța spune că aveți niște… neînțelegeri?
Ana dădu ochii peste cap. Neînțelegeri. Sigur.
— Mătușă Lido, când ați propus să stea Alina la mine, era vorba de două săptămâni. Poate o lună.
— Dar de ce numeri ca un contabil! — râse mătușa, dar râsul ascundea iritare. — Rudele nu se poartă așa.
— Cum se poartă rudele? — simți cum fierbe în ea mânia. — Vin fără permisiune? Ia




