Scuze, dar într-o asemenea vacanță nu vreau să merg!
– Am o veste minunată! – a anunțat Petru de la ușă, intrând în apartament. – Plecăm în vacanță!
Ana, totuși, nu a primit vestea cu entuziasmul așteptat. Și asta a surprins-o chiar și pe ea. La urma urmei, Petrică vorbea de mult timp despre o vacanță împreună undeva pe malul unei mări calde, unde își dorea atât de mult să ajungă din orașul mare și umed… Și iată că planurile păreau să se apropie de realitate. Unde sunt emoțiile așteptate cu nerăbdare?
Petru, se pare, a simțit și el starea nu prea veselă a soției sale. S-a încruntat:
– Ana, ce-i cu tine? Te-ai răzgândit deja?
– Nu, – a oftat Maria, încercând să înțeleagă care e problema, de fapt. – Doar că… Ia zii, unde planifici să mergem?
Petru a început imediat să descrie în culori vii viziunea sa pentru vacanța împreună. Indonezia, un paradis tropical, insule protejate, varani…
– Varani de Komodo, îți dai seama? – spunea el cu admirație. – Întotdeauna am visat să-i văd!
Ana nu putea să își imagineze. Ea văzuse varanii doar în poze pe internet, unde li s-au părut înfricoșători și periculoși. Nu avea niciun chef să vadă șopârlele gigantice.
– Petrule… – a intervenit șovăielnic ea, – dar poate mergem totuși în Grecia? Clasic, tot inclus, hotel, plajă, animatorii… Bufet suedez, nu-i așa? Plecăm să ne relaxăm, nu să riscăm viața.
– În ce sens? – s-a încruntat imediat din nou Petru. – Ce riscuri? Excursiile sunt conduse de un ghid experimentat, nu va permite să se întâmple așa ceva.
Ana doar a ridicat mâna. „Așa ceva”, poate, nu va permite. Dar pentru ea asta sigur nu ar fi fost odihnă. Ea ar fi vrut să stea pe plajă, să se bronzeze și să bea suc, nu să alerge cu aparatul foto după varani. Dar leul bugetului oricărei excursii era asigurat de Petru, așa că trebuia să asculte. Și să fie de acord.
Soțul a vorbit mult timp despre cât de minunat va fi să locuiască într-un bungalow pe malul mării, ce feluri de mâncare tradițională ar trebui să încerce, pe unde să călătorească…
Ana asculta cu o ureche. Petrică, ca de obicei, deja luase toate deciziile. Vocea ei nu avea nicio importanță.
De fapt, așa era mereu. Petru hotăra întotdeauna – ce echipament electrocasnic să cumpere, la ce grădiniță să-l dea pe Mircea, ce culoare să aibă tapetul. Da, era rațional și știa să aleagă bine. Dar dacă de culoarea tapetului nu îi păsa foarte mult, nu putea să treacă atât de ușor peste lucrurile legate de timpul petrecut împreună.
Însă, până nu demult, Maria era de acord cu toate alegerile soțului. Mergea cu mașina roșie, deși ura culoarea. Se odihnea în locuri nebunești ca Vârful Omu sau Bucegi, deși ea ar fi preferat plaja din Mamaia. Mergea la aqua park, nu la grădina botanică. Și așa mai departe.
La început, Ana încerca să se convingă că așa și trebuie. Că soțul ei doar încearcă să-i extindă orizonturile, să o scoată din zona de confort și tot așa.
Petrică era într-adevăr foarte activ – mereu, de când îl știa. Deschis noilor tendințe, mode și pasiuni. Ana, în schimb, era conservatoare. Dar părinții ei, când vedeau câte lucruri noi și minunate știa Petru, se minunau la unison. Și pe aceștia nu a reușit Maria să-i contrazică vreodată.
Cu timpul, a încetat să mai conteste. A încercat să iubească stilul de viață impus. S-a dat cu schiurile sub îndrumarea soțului. Aproape și-a rupt piciorul, dar chiar și o zi petrecută în secția de urgențe nu l-a convins pe Petru că soția lui nu era deloc sportivă. A început să meargă la piscină, deși din copilărie nu îi plăcea apa și chiar la mare prefera doar să „intre și să iasă”, udându-și ușor picioarele.
Exemplele de genul acesta erau multe. Și dacă la început noile activități aduceau ceva neobișnuit în viața Mariei, treptat noutatea a fost înlocuită de tristețe.
Ana nu înțelegea ce se întâmplă cu ea. Petrică era la fel de activ și entuziast, plin de idei noi, fiecare mai trăsnită decât alta. Găsea modalități de a-și pune în practică visele. Iar Ana pur și simplu îl urma ca un accesoriu.
Uneori chiar i se părea că este legată. Că nu mai este o persoană independentă, ci un fel de accesoriu care trebuie să gândească așa cum gândește Petru, să iubească ce iubește Petru, și așa mai departe.
– În regulă, – a oftat ea în cele din urmă. – Ai decis și planificat totul. Dar pe mine nu m-ai întrebat?
Petru doar a ridicat mâna. Spunându-i că totul e pentru binele ei și că ea nu apreciază!
– Ei, te-aș fi întrebat și ce? – a spus soțul. – M-ai fi dus iarăși în plictisitoarea ta Grecia!
– „Iar”? – a exclamat Ana. – Ce înseamnă „iar”? Am fost măcar o dată acolo?
Petru a deschis gura să răspundă, dar nu a avut timp. Soția lui a început să vorbească:
– Măcar o dată m-ai întrebat unde vreau să mă odihnesc, cum vreau să trăiesc, ce mașină să conduc?! Nu! Ai decis singur tot! Ana asta, Ana aia, fă așa, interesează-te de asta și pentru ce? Ca să-ți fie ție comod? Ca să te lauzi prietenilor – uitați-vă ce soție deșteaptă și sportivă am eu și cât de bine ne potrivim? Așa-i? Sau pentru a-ți împlini propriile vise? Dar despre visele mele ai întrebat? Mulțumesc, dar într-o asemenea vacanță nu vreau să merg!
Ana s-a oprit. Simțea un nod în gât, iar lacrimile începeau să apară în ochi.
– Ana, dar te iubesc… – Petru, se pare, era dezorientat și enervat de un atac atât de neașteptat din partea unei soții de obicei tăcute și supuse.
– Nu! – a ripostat Ana, brusc. – Când iubești un om – nu te comporți așa! Când iubești, întrebi ce își dorește persoana iubită. La ce visează. Și nu îți freci propriul egoism de el!
Simțind că lacrimile vor curge imediat, Ana a fugit din cameră.
„Gata, a ajuns! Să-și fotografieze el singur visele și varanii, dacă sunt mai importanti decât soția lui!”
***
Ana stătea în bucătărie și privea pe fereastră. Aproape se liniștise, cel puțin se oprise din plâns. A avut timp să gândească multe lucruri rele despre soțul ei, să se întristeze, să plângă, să se supere din nou. Părea că se calmase, dar undeva în inimă rămăseseră regretul și durerea.
Ușa s-a trântit, iar după o secundă, Petru a apărut în pragul bucătăriei. A pus pe masă niște hârtii fără un cuvânt.
– Ce sunt astea? – Ana și-a ridicat privirea spre soț, clipind surprinsă.
– Noile bilete, – a spus Petru calm. – Le-am schimbat. Zburăm la Constanța.
– Pe bune? – a zâmbit soția, gândindu-se că a suportat și a tăcut degeaba atâția ani.
Ana a clipit și i-a privit cu mulțumire, iar soțul a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe creștet.
– Iartă-mă, dragă. Te iubesc, Anuță…
