– Cati, cine e femeia asta? – șopti Andrei, evitând privirile celorlalți călători.
– Ce femeie? – Ecaterina ridică ochii de pe telefon, unde trimitea un mesaj prietenei.
– Aia… Uite, lângă ultima fereastră. Se uită la noi fără rușine.
Cati se uită discret și îngălbeni. Își recunoscu mama, dar prefăcu indiferență:
– Nu știu cine e.
– Nu minți! – se enervă Andrei. – Te-ai schimbat la față când ai văzut-o. Spune!
– E mama… – răspunse în cele din urmă, hotărând să fie sinceră.
– Mama? – se miră el. – Ziceai că ai crescut fără părinți.
– Și tot așa e…
– Nu înțeleg. Explică-mi!
– Acasă, te rog…
– Nici măcar nu o să o saluți? Locuiește aici, în Chișinău?
– Andrei, te implor… – glasul îi tremura, lacrimile îi umpleau ochii.
– Bine. – Se întoarse spre geam, supărat.
Ea nu-l liniști. Era recunoscătoare pentru liniștea efemeră. Dar cum să fie liniștită când amintirile o copleșeau?
***
Tatăl îl știa doar din poveștile mamei: „un om groaznic”. Și tot ea îl asigura că e norocoasă să aibă un „tată vitreg minunat” – Petru. Dar de la opt ani, Cati nu vedea nimic minunat în el. Brut, zgârcit, o trata ca pe un străin.
– Fata asta nu se poartă cum trebuie! – bombănia el la masă.
– Fiica ta mă deranjează când mă odihnesc!
– Spune-i să nu mai umble cu băieți!
– Uită-te la carnetul ei! Rușine pentru casa mea!
„Casa lui?” Casa le aparținea lor, moștenită de la bunica. Într-o zi, Cati nu mai putu:
– Tu trăiești în casa noastră! Dacă nu-ți place, pleacă!
Petru se năpusti spre ea, dar se opinti. O fulgeră pe soție:
– Fă-o să dispară!
Maria o trase de mână, șoptind:
– Sigur, dragă, cum dorești…
Îl adora orbeste, ascultându-l ca pe un zeu. De ce? Cati nu înțelegea. Știa doar că mama ar s-o alunge fără remușcări.
– Cum îndrăznești să-i vorbești așa tatălui? – sâsâia Maria în ziua aceea.
– Nu e tatăl meu! – strigă fata.
– Te hrănește, te îmbracă, iar tu… ești nemulțumită!
– N-am cerut să mă naști! Dă-mă la orfelinat!
– Nimeni nu te-a vrut! Nici tatăl tău, care a fugit! Mi-ai ruinat viața!
Cati o împinse și fugi. Nimeni n-o căută. La cincisprezece ani, unde să se ducă? Prietenele o adăpostiră câteva zile, dar trebuia să se întoarcă.
– Te-ai întors? – o întâmpină mama. – Du-te în camera ta și nu ieși fără să te chem!
De atunci, Petru o ignora. Și Maria făcea la fel. Cati înțelese: așteptau să termine liceul.
După bac, mama sugeră „independența”:
– Când împlinești optsprezece, pleci.
Cati încercă la facultate, dar nu intră la buget.
– Mamă, am intrat la litere!
– Și?
– Trebuie să plătim taxa…
– Nici un leu! Găsește-ți chirie!
Închirie o garsonieră veche, cu sobă. Maria îi dădu o furculiță, o oală și cearșafuri uzate:
– Succes. Poate vei înțelege într-o zi.
Primul salariu de la fabrica de confecții fu o comoară. Cumpără cereale, cartofi, puse bani deoparte pentru chirie.
Când se întoarse să-și ia lucrurile, un băiat îi deschise:
– Salut! Ești Cati? Eu sunt Ovidiu, fiul lui Petru.
Mama sosi, rece:
– O să locuiască aici până se angajează.
– De ce el poate, iar eu…?
– Nu e treaba ta! Casa mea, deciziile mele!
– Un străin ți-e mai drag decât propria fiică?
– N-am nicio fiică! Ovidiu e fiul iubitului meu! Pentru mine e mai mult decât un fiu!
– Felicitări. Atunci, nici eu nu am mamă.
Pleca, hotărâtă să nu se mai întoarcă.
***
Patru ani mai târziu, mama o abordă în autobuz. Andrei cedă locul.
– Bună. – vocea ei pătrunse ca un cuțit.
– Bună.
– Cine e el?
– Soțul meu.
– La noi e bine. Petru lucrează, Ovidiu se căsătorește. Facem baie în camera ta pentru nepoțel…
Cati o asculta, înțelegând că femeia aceasta îi era străină.
– Aveți copii?
– Un băiat. Un an.
– Am un nepot?
– Vouă? Mama mea a murit acum patru ani.
Femeia păli, plecă fără cuvinte. Cati se uită pe fereastră, simțind doar ușurare.
Andrei privi amândouă, înțelegând brusc că nu există legătură între ele. Și hotărî să nu mai adreseze trecutul. Unele răni sunt prea adânci pentru a fi scormonite.
