Îngrijitoarea pentru fiul său
Ea purta o pălărie și în brațe avea un cățel de rasă mops. Dar cel mai important lucru a fost că atât femeia, cât și mopsul, când l-au văzut pe Alexandru, i-au zâmbit aparent cu același zâmbet.
S-a fâstâcit și le-a zâmbit înapoi.
— Câți ani are copilul nostru? – întrebă femeia în loc de salut.
— Ce? – nu înțelese Alexandru.
— Când am vorbit cu dumneavoastră la telefon, nu ați menționat vârsta fiului.
— Are trei… aproape patru…
— Excelent… – femeia a pus cățelul pe podea. — Grigore, du-te să faci cunoștință.
Grigore, balansându-se comic pe labele sale, a început încet să exploreze noul apartament.
— Dar el… ea… Grigore al dumneavoastră nu mușcă? – își făcu griji Alexandru.
Dar din camera fiului său se auzi deja un țipăt infantil de încântare…
Așa cum conveniseră, la ora nouă fix seara, Alexandru s-a întors acasă.
Deschizând ușa cu cheia proprie, a fost surprins de liniște. Pe furiș a intrat în camera fiului său, iar la lumina slabă i s-a dezvăluit o imagine stranie – Ion, dintr-un motiv oarecare, dormea, iar la picioarele lui dormea și micul Grigore.
— V-ați întors? – se auzi un șoaptă din spate.
Alexandru se întoarse.
— Așa cum am promis. Uite… — șopti și el, întinzând femeii niște bancnote. – Mulțumesc… Dar de ce doarme Ion? El de obicei nu adormea înainte de ora zece.
— Pentru că s-a distrat foarte mult – răspunse femeia cu oboseală. – Cu permisiunea dumneavoastră… – Ea a mers la patul copilului, l-a luat pe Grigore în brațe și l-a dus în hol.
— Permiteți-mi să chem un taxi, — propuse Alexandru. – Din partea mea…
— Nu e nevoie… Încă nu am ieșit la plimbare cu Grigore înainte de culcare…
— Este nevoie! – spuse ferm Alexandru. – Vremea este oribilă. Veți ajunge acasă și iesiți acolo la plimbare cât doriți.
Ea a cedat, i-a spus adresa, el a sunat operatorul și, auzind suma comenzii, i-a plătit femeii în plus.
— Mulțumesc… — a dat din cap dădacă. – Aștept mașina afară.
Când ea a plecat, Alexandru își aminti că a uitat să facă cunoștință cu ea. A intrat în baie și, spre surpriza sa, a descoperit că pe uscător erau agățate hainele copilului, spălate de dădacă – un morman întreg de lucruri.
„Asta îmi mai lipsea! Așa ceva nu am convenit!” — gândi el iritat. Dar când a intrat în bucătărie, s-a enervat și mai tare. Pe aragaz era o oală, pe care era o foaie de hârtie cu inscripția: „Mic dejun pentru Ion!”
În mintea lui Alexandru a apărut imediat replica surorii sale, când a spus că vrea să-l însoare, și a decis că pe această dădacă nu o va mai chema niciodată.
Următoarea dimineață a început cu Ion sărind în patul lui.
— Tată, când vine tanti Lenuța? — a strigat vesel fiul.
— Ce tanti Lenuța? — mârâi nemulțumit Alexandru. – Ion, lasă-mă să dorm.
— Ei, tanti Lenuța. Dădaca. Cea care a venit ieri.
Somnul dispăru imediat.
— Ea nu mai vine! – spuse ferm el fiului. — Niciodată.
— Tată… – în ochii lui Ion apăru oroarea, iar Alexandru chiar se sperie. – Dar Grigore? Nici el nu vine?
— Nu… — răspunse încet Alexandru, apoi simți un impuls să-și îmbrățișeze fiul. – Vrei să îți cumpăr un cățeluș? Chiar azi! Un cățel mic!
Ion, dintr-un motiv necunoscut, se smulse din îmbrățișarea tatălui și se întoarse în camera sa.
Luau micul dejun în tăcere. Fiul privea în gol.
— Ei, Ion, de ce ești așa?.. – spuse Alexandru cu blândețe. – Ce ți-e așa de drag la Grigore? Am trăit fără el și putem trăi și de acum înainte. Cine ți-e mai aproape, eu sau cățelul?
— Tu, — răspunse fiul cu voce lipsită de emoție, se ridică și se îndreptă spre camera lui.
Apetitul lui Alexandru dispăru. Se apropie încet de ușa camerei băiatului său și ascultă. Din cameră se auzea un plâns încet și copilăresc.
Alexandru se duse din nou în bucătărie, se gândi un pic, luă telefonul mobil și sună pe dădacă.
La apel nu răspunse nimeni pentru mult timp, apoi se auzi o voce slabă:
— Vă ascult…
— Vă sună tatăl lui Ion, știți, copilul de ieri, — începu Alexandru, dar dintr-odată în conversație se auzi o voce masculină, beată:
— Cine te sună?! – și Alexandru auzi un șir de cuvinte obscene.
— Ce se întâmplă acolo?.. – întrebă el neliniștit. — Cine este cu dumneavoastră?
— Nimic… — răspunse dădaca cu un glas obosit… — E doar… fostul soț a venit, nu se calmează… Îmi pare rău… Vă sun eu înapoi…
— Eu te sun înapoi!.. — strigă imediat vocea beată.
Apoi se auzi un lătrat isteric de câine, țipătul unei femei și jelania lungă și prelungă a lui Grigore.
Legătura se întrerupse. Alexandru simți cum i se zbate inima, dintr-un motiv anume. În casa „doamnei cu cățelul” se petrecea evident ceva înfricoșător.
În mintea sa îi apăru adresa dădacei, la care chemase taxiul ieri. Numărul apartamentului nu îl cunoștea, dar trebuia să facă ceva…
Strigându-i fiului: „Mă duc până la magazin”, Alexandru se năpusti spre ușă. Într-o minută porni deja motorul mașinii, iar în cincisprezece minute era la blocul cu pricina.
— Bunico, — i se adresă el grăbit unei bătrâne pe care o întâlni. — În blocul dumneavoastră locuiește o doamnă cu un cățel. Cu pălărie. Puteți să-mi spuneți apartamentul?
În câteva minute Alexandru era deja la etajul cinci, la ușa de unde se auzea încă vocea isterică a unui bărbat beat.
Alexandru apăsă cu degetul pe sonerie și nu ridică mâna până când ușa nu i se deschise și în prag apăru figura unui bărbat.
— Tu cine ești? – întrebă obraznic bărbatul, dar căzu imediat sub lovitura bine plasată…
Alexandru, cu toată ura în el, așteptă răbdător până când individul se ridică singur de pe podea, ștergându-și fața de sânge.
— Dacă mai vii aici o dată, te arunc pe fereastră. Și acum – dispari. — Alexandru îi arătă cu mâna ușa. — Și nu-ți încerca norocul…
Fostul soț dispăru. Alexandru intră în camera întunecată. Dădaca stătea într-un fotoliu și plângea încet, aproape ca și Ion, strângându-l în brațe pe Grigore.
Inima lui Alexandru se strânse.
— Sunteți bine? – o întrebă pe dădacă. Văzând privirea ei neînțelegătoare, preciză: — Întreb, Grigore al dumneavoastră e bine? Am auzit cum a scheunat…
— Este bine, — răspunse dădaca cu un gest de oboseală. Apoi șopti: — Îl urăsc atât de mult…
— Nu va mai veni. Vă promit.
— Va veni… — zise ea cu o voce resemnată. — Nu îl cunoașteți…
— Dar dumneavoastră nu mă cunoașteți pe mine! – Îi zâmbi, se apropie de ea, îl luă pe Grigore din brațele ei tremurânde și îl mângâie neîndemânatic. – Cât de plăcut e la atingere… Acum înțeleg de ce Ion e atât de îndrăgostit de el… Haideți, Lenuța…
— Ce? – nu înțelese ea. — Unde?
— La Ion, unde altundeva… El vă așteaptă pe dumneavoastră și pe Grigore. Mult.
— Glumiți?.. — Îl privi cu atenție.
— Nu… Nu glumesc… — Răspunse Alexandru, privindu-i direct în ochi. Nici el nu înțelegea ce se întâmplă cu el în acel moment, dar un lucru știa cu siguranță — că făcea ce trebuie.
— Nu puteți rămâne aici. În plus… micul dejun pe care l-ați pregătit pentru Ion, refuză să-l mănânce fără dumneavoastră…
Alexandru, cu Grigore în brațe, se întoarse și se îndreptă spre ușă.
– Ajungeți-mă, Lenuța. Apropo, eu sunt Alexandru. Vă aștept la mașină.
— Bine… — dădu ea din cap fără să se ridice. — Trebuie să-mi adun gândurile… Și voi veni….
