Această poveste s-a întâmplat acum multă vreme. Personajul principal, care mi-a povestit-o, este acum bunica și crește două nepoțicoare drăguțe. E o femeie matură și serioasă, dar jură că totul din această istorie este adevărat…
Fetița alerga prin parcul întunecat, iar în față strălucea lacul cu luna plină deasupra. Închise ochii și sări în apă fără să ezite, de pe malul abrupt. Apa era caldă, primitoare, ca un leagăn. Niște mâini puternice o prinseră, o smulseră din lac și o zgâlțâiră: „Ce-ai umblat să faci, copilă nebună?! Ai înnebunit de-a binelea?! Unde-ți sunt părinții?”
Ana scuipă apă și încercă să deschidă ochii, dar părul ud îi obstrucționa vederea. „Vă rog, nu mă mai zgâlțâiți așa!” Glasul îi tremura de frică. Cineva o așeză pe iarbă, îi aruncă o haină călinoasă pe umeri și îi dădu la o parte părul de pe față cu grijă. Fetița deschise ochii și zări un moșneag cu barbă lungă, în care se împleteau nuferi și papură. „Cine sunteți?”
„Sunt Spiridușul lacului. Ce te holbezi? Nu crezi? Doamne, copiii nici nu mai cred în minuni acum! Ce te-a apucat să faci așa o tâmpenie?” Fata izbucni în plâns amarnic. „Mama nu mă mai iubește. Înainte mă iubea, dar de când tata a plecat, s-a schimbat. Doar strigă și se enervează. Astăzi m-a și lovit.”
Spiridușul o mângâie pe cap și oftă greu: „Și pe mine mă urăsc toți. Băiatul de la scară vecină mă bate și mă numește prostii. Și femeia de serviciu mă amenință cu mătura.” Spiridușul zâmbi trist: „Păi, micuțo, ce necazuri ai! Te ajut cum pot. Ia o scoică, nu vezi așa ceva pe-aici, e din Marea cea Îndepărtată. Când te necăjesc, pune-o la ureche.” Scoica era caldă și părea să strălucească din interior.
„Dar să știi! O să o dai mai departe când va fi nevoie. Acum fugi acasă, copilă!” Spiridușul o ajută să se ridice și dispăru ca fumul. Când Ana ajunse acasă, mama începu să țipe iar și ridică mâna, dar fata apăsă repede scoica la ureche. Auzi vocea mamei: „Ce fac?! O iubesc, e sângele meu! Proastă ce sunt, din cauza nemernicului ăstuia…” Fetița o cuprinse în brațe: „Mamă, și eu te iubesc. Tata o să se întoarcă, vezi tu. Doar nu mai bea și nu-mi mai striga.” Și stătură îmbrățișate, amândouă plângând.
A doua zi, Ana ieși să se joace voioasă. La scara blocului, femeia de serviciu, mătușa Maria, încercă să o sperie cu mătura. Fetița zâmbi și aplică scoica: „De ce url la copii? Numai pisica mea Mitișcă o mai lipsește! Oare e vie?” Ana râse: „Mătușă Maria, Mitișcă o să vină! Am văzut-o ieri cu un motan în curtea vecină. Nu vă temeți!” Bătrâna zâmbi și o făcu cu crucea după ea.
Pe locul de joacă, un băiețas o înșfăcă: „Hei, Plângăuță! Vrei să te legăn?” Scoica îi șopti: „E drăguță. Cum să-i spun? S-o lovesc ca să învețe!” Ana se apropie: „Eu sunt Ana. Tu cum te cheamă? Ajută-mă să legăn, te rog! Îmi place sus, dar singură nu pot…”
În prima zi de școală, Ana era agitată. Mama călca funde, făcea clătite și pregătea ceaiul în același timp. La parter, o aștepta Andrei. Îi luă ghiozdanul și păși mândru lângă ea. La școală, în pauză, Ana observă un băiat singur în colțul terenului, plângând. „Eu sunt Ana. Ce s-a întâmplat?” Băiatul voi să fugă, dar privind-o, mărturisi: „Nu am mamă, tata e plecat. Bunici se ceartă mereu. Nimeni nu mă iubește.” Fetița zâmbi și scoase scoica…
Câteodată, trebuie să auzi inima cuiva și să-i dai puțină credință, speranță și iubire.
