Astăzi era ziua ei. De dimineață, toți o sunau să o felicite, deși o întârziau să meargă la serviciu. Dar măcar nu uitaseră…
Fiica, Maria, o anunțase că după lucru trebuia să vină la ei să gătească, să stea cu nepotul și să-l ajute la teme. Apoi să treacă pe la socrii lui Ion să le aducă provizii cumpărate pe drum, iar la final să se grăbească acasă să-i pregătească masa lui.
După toate astea, poate reușea să se relaxeze lângă televizor, să bea un pahar de vin cu el. Doar dacă mai rămânea vreo picătură de energie. Dar nici asta nu era obligatoriu. Nu era prima oară…
Principalul era să-i mulțumească pe toți. Să-i hrănească, să-i liniștească. Ce alt cadou îi trebuia? Toți erau fericiți? Atunci și ea era…
Doi pisici, Motanul bătrân și Puiu cel tânăr, o priveau cum se frământă.
— Noroc avem cu stăpâna noastră, șopti Puiu. Cine altcineva ne-ar hrăni așa?
Motanul își încruntă sprâncenele:
— Dar cine are grijă de ea? Nu e bătrână… Doar patruzeci și cinci de ani. Dar în hainele acelea uzate, arată de șaizeci. Și nimeni n-o scutește de povară nici în ziua ei…
Puiu se uită mirat:
— Ce gânduri ciudate ai! Ea m-a găsit pe mine la tomberon, un pui de pisic flămând. M-a hrănit cu lapte de la sticlă. Am văzut cum s-a transformat din floare tânără într-o femeie istovită, îmbătrânită de griji.
— Și ce-ți pasă? Avem mâncare, căldură. Dormim unde vrem. Ce mai vrei?
— Trebuie să-mi plătesc datoria, răspunse Motanul. Datoria, înțelegi?
Dar Puiu nu înțelegea…
*****
Ziua se sfârși, iar noaptea o cuprinse pe toți. Dimineața, Motanul dispăruse fără urmă.
Elena plecă la serviciu cu inima grea. Dar după lucru, ca de obicei, trebuia să meargă la Maria, apoi la socrii din cartierul Râșcani, iar acasă să pregătească masa lui Ion.
Căutările începură abia noaptea. Când se întorcea grăbită prin bălți, un bătrân cu ochelari negri și baston o opri:
— Frumoasă, mă ajuți?
— Bineînțeles, moșule, răspunse Elena, conducându-l spre bancă. El o strânse de mână, forțând-o să se așeze.
— Grăbesc… se scuză ea.
— Undru-i grabă, fată? întrebă el cu vocea asemenea unui zumzet. Începu să-i povestească, simțind ceva familiar în el.
— Ghete vechi porți… o întrerupse el.
— Cum știți?
— Sunt orb, nu surd. Aud cum plescăie în apă.
Elena roși:
— Dar geaca e nouă…
— Fiica ți-a dat-o, după ce a purtat-o, zise el, pipăind materialul.
— Ați ghicit, mormăi ea.
— Nu te supăra, copilă, zise bătrânul, zâmbind cu mustăți ascuțite – ca niște vibrize pisicești.
Elena clătină capul – ce fantezii!
— Când ai ziua? continuă el.
— Ieri… răspunse ea, înghițind nodul din gât. Și începu să mintă:
— Maria și soțul ei mi-au dat rochie scumpă, Ion a adus trandafiri și parfum de la Paris. Socrii au pregătit masă cu mâncăruri de la La Taifas… Dansam până dimineața!
Bătrânul tăcu, sprijinindu-și bărbia pe baston.
— Nu credeți?
El se întoarse, zâmbind melancolic:
— Te știu demult… Vreau să-ți fac un dar. Vino cu mine!
— Nu pot! Am treburi…
— Așteaptă treburile, răspunse el hotărât.
O trase după el ca un fluier, deși părea să vadă prin pereți.
*****
Se întoarseră noaptea târziu. Elena purta rochie de mătase și pantofi cu toc. Părul îi era aranjat de cea mai bună coafeză din Chișinău. În mână ținea o geantă italianască cu colanți de aur.
Un chelner de la Clubul Nostru transportase sacoșele cu mâncare până la taxi, iar șoferul le dăduse la ușă.
— Mulțumesc, moșule, sărută el obrajii. Cine sunteți? Prieten al părinților mei?
Bătrânul o mângâie pe obrazul stâng – un gest care-i aminti de Motan.
Ușa apartamentului se deschise brusc. În cadă stăteau Ion, socrii, Maria cu familia. Toți o măsurară cu priviri șocate.
— Unde-ai fost? bombăni Ion. Am sunat la toate morgile!
— Ce morgi? râse ea. Am petrecut cu un prieten de-al tatălui. Uite-l… Dar scările erau goale.
— Ce-ai devenit frumoasă! exclamă ginerele.
— Umblă cu necunoscuți, șuieră soacra. Cu ce bani își permite așa lux?
— Exact, murmură Elena. Toți banii îi cheltui pe voi. Nu-mi permis și mie?
Socrii trântiră ușa, jigniți.
— Bine-a făcut, zise ea zâmbind. Nu-i mai vreau aici.
Apoi se uită la Maria:
— O să trec pe la voi… Poate peste lună.
Fiica și familia se furișară afară.
— Așază cumpărăturile, porunci ea lui Ion. Și fă-mi ceai. Mă duc să mă spăl. Am dansat toată noaptea.
Ion rămase cu gura căscată, dar…
Dar puse la loc conservele, făcu ceaiul și așeză pe farfurie două prăjituri cu nuci.
*****
Pe Motan îl găsi a doua zi în dulap. Zâmbea liniștit, ca și cum ar fi visat la soare.
Elena plânse ore întregi, apoi îl îngropă sub un salcâm bătrân.
Când se întorcea, i se păru că vede pe bătrânul misterios lângă tomberonul din curte.
Alergă spre el, dar în locul lui găsi un pui de pisică abia țâfnit. Îl ridică în brațe:
— Hai acasă, șopti.
Motănelul sforăi blând.
— O să am grijă de tine.
— Știu, răspunse pisoiul, frecându-și botul de ea. Știu…
