M-am săturat! Mama mea este o femeie naivă pe care bărbații o folosesc și apoi o abandonează.
Scriu aceste rânduri, pentru că nu am pe nimeni altcineva căruia să îi spun…
Am 19 ani. M-am născut și am crescut în Chișinău.
Nu știu cine este tatăl meu.
Mama nu a vorbit niciodată despre el, iar când o întrebam, ea răspundea cu o indiferență rece:
– El nu există. Uită-l.
Am crescut fără tată, fără familie, fără căldură și confort.
M-am obișnuit să fiu singur.
Dar cel mai mult m-am obișnuit cu faptul că eram întotdeauna pe locul doi în inima mamei.
Ea uita de mine pentru bărbați.
De fiecare dată când un nou bărbat apărea în viața ei, deveneam invizibil.
Se farda și se îmbrăca cu atenție, cheltuind ultimele ei economii pe parfumuri și cosmetice.
Eu stăteam în camera mea, știind că astăzi nu mai sunt important.
Apoi, după câteva săptămâni sau luni, începeau crizele de plâns.
Se plângea, lăcrima, spunea că a fost din nou trădată, din nou folosită, din nou abandonată.
Și eu stăteam lângă ea, o ascultam, dădeam din cap, încercam să o consolez.
Dar știam că, după câteva săptămâni, totul se va repeta.
Ea nu înțelegea nimic.
Nu vedea cum comportamentul ei îmi distruge credința în relații, în familie, în iubire.
De mic am înțeles un lucru – un bărbat în viața ei va fi mereu mai important decât mine.
Am devenit străin în propria mea casă.
Când apărea un nou „pretendent”, telefonul suna neîncetat.
Și știam – acum nu mai am loc acasă.
Am încetat să o cred, am încetat să simt pentru ea altceva decât iritare.
Am devenit rece.
Nu mai puteam să ascult plângerile ei, nu mai puteam să o consolez după fiecare nou eșec.
Este o femeie matură, dar se comportă ca o fetiță capricioasă.
Iar eu…
Mă simt ca un bătrân.
Obosit de lacrimile ei, de speranțele ei goale, de greșelile ei nesfârșite.
Și știți ce este cel mai înfricoșător?
Nu vreau relații.
Nici măcar nu îmi pot imagina cum ar fi să am încredere în cineva.
Am crescut într-o casă unde iubirea este o minciună, o trădare și durere.
Nu pot să mai suport asta.
Uneori vine acasă băută.
Uneori aduce „un altul”.
Eu stau în cealaltă cameră și aud cum râd.
Iar în interiorul meu totul se strânge de dezgust.
Mi-e greață.
Nu vreau să aud asta.
Nu vreau să trăiesc așa.
Dar nu am de ales.
Mama nu crede că îmi e rău.
Îi pasă doar de ea.
Internetul este singura mea salvare.
Știți ce mă salvează?
Doar internetul.
Aici pot spune ceea ce nu voi rosti niciodată cu voce tare.
Mă simt liber doar când stau în fața ecranului.
Dar aceasta nu este viață.
Și, poate, într-o zi voi pleca din această casă.
Ca să nu o mai aud.
Ca să nu o mai văd.
Ca să nu repet soarta ei.
