Destinul știe ce face: după 13 ani, am îmbrățișat-o din nou pe unica mea
Aproape că se apropia seara de bal. Așteptam cu nerăbdare această noapte, chiar dacă nu aveam o parteneră. Cu toate acestea, aveam credința că destinul va pune totul în ordine. Când momentul va fi potrivit, voi ști cu cine trebuie să îmi petrec acea seară.
În ziua respectivă, am îmbrăcat un costum întunecat și sobru, mi-am aranjat părul, mi-am surprins reflecția în oglindă și, primind binecuvântarea părinților, m-am îndreptat spre restaurantul unde urma să sărbătorim.
Printre zâmbetele strălucitoare și rochiile colorate, privirea mi-a rămas pe o fată care părea și ea singură. O cunoșteam – Adriana era în clasă paralelă, dar până atunci nu vorbisem niciodată.
Acum realizam abia cât de specială era. Subțire, grațioasă, cu ochi adânci și părul lung și blond căzut pe umerii firavi.
Nu îmi amintesc cum am găsit curajul, dar m-am apropiat de ea, i-am întins mâna și am invitat-o la dans. De atunci și până dimineață, am dansat doar cu ea.
A doua zi, știam – ea era fata mea. Eram îndrăgostit.
Dar destinul a avut alte planuri.
Inimă frântă
Adriana nu avea aceleași sentimente pentru mine. Am aflat că de multă vreme era cu un băiat din alt oraș, care trebuia să se întoarcă după absolvire. Ei plănuiau să se căsătorească.
Nu puteam să accept asta.
Doi ani am trăit așteptând. Așteptând să se răzgândească, să mă vadă altfel. Stăteam sub ferestrele ei, mă ascundeam în umbră când ieșea afară. Voiam să mă observe, dar îmi era teamă că va vedea durerea mea.
Fiecare privire a ei, fiecare cuvânt spus nu mie, mă despica.
Dar nu aveam ce face.
Când Adriana s-a căsătorit, eram departe, privindu-i nunta din umbră.
Atunci mi-am promis: voi aștepta.
Am încercat să-mi găsesc liniștea alături de alte fete, dar niciuna nu putea să îi ia locul. Totul era fără sens.
Așa au trecut 13 ani lungi.
A doua șansă oferită de destin
Dar într-o zi, a avut loc un accident tragic.
Adriana și soțul ei au fost implicați într-un accident. El a murit pe loc. Ea a supraviețuit ca prin minune, dar a rămas cu o traumă pentru tot restul vieții, fiind nevoită să folosească un baston.
Destinul mi-a oferit din nou o șansă.
Știam, însă, că nu pot intra abrupt în viața ei.
Am așteptat.
Doar când am împlinit amândoi 35 de ani, am putut să-i prind mâna.
M-a privit îndelung, cu un amestec de oboseală, durere și poate chiar regret.
– De ce ești încă aici? – a întrebat ea încet.
Nu știam cum să răspund. Pentru că o iubeam? Pentru că nu am uitat-o niciodată? Pentru că am sperat să-i pot spune totul?
Am tras-o către mine și am îmbrățișat-o.
Din acel moment, am fost împreună.
Încercările prin care am trecut
Am trăit 10 ani plini de fericire. Desigur, nu am avut copii. După accident, Adriana nu mai putea avea copii.
Dar pentru mine nu conta.
O iubeam. Iubeam șuvița ei albă pe care nu o colora. Iubeam surâsul ei obosit. O iubeam chiar și când fața îi pălea de durere.
Însă destinul mi-a luat-o din nou.
Adriana s-a îmbolnăvit. Doctorii spuneau că există o șansă, dar ea a refuzat tratamentul.
– Nu îmi este frică, – mi-a spus într-o zi.
A făcut un singur lucru: și-a tăiat părul.
– De ce? – am întrebat șocat.
– Vreau să îl dau celor care încă mai pot lupta, – a răspuns.
Părul ei frumos și blond s-a transformat în perucă pentru altă femeie care putea învinge boala.
Adriana știa deja că nu va câștiga această luptă.
I-am ținut mâna până la final.
Și dacă aș putea retrăi viața, nu aș schimba nimic. Aș aștepta-o din nou. Aș iubi-o din nou.
Pentru că Adriana a fost inima mea. Destinul meu. Viața mea.
