Pe pensia ei, doamna Daria Iliescu, pe lângă cheltuielile obligatorii pentru utilități și cumpărăturile de produse alimentare la reduceri, își permitea un mic cadou — un pachețel de cafea boabe.
Boabele erau deja prăjite, iar când deschidea colțul pachetului, un parfum amețitor se răspândea în aer. Trebuia să inhaleze cu ochii închiși, detașându-se de toate celelalte simțuri, și atunci se întâmpla o minune! Împreună cu mirosul minunat, parcă îi umplea trupul de putere, readucând în memorie visele de tinerețe despre ținuturi îndepărtate, valurile oceanului, sunetul ploii tropicale, șoaptele misterioase din junglă și strigătele sălbatice ale maimuțelor ce săreau prin liane…
Toate acestea le știa doar din poveștile tatălui său, care dispărea mereu în expediții de cercetare în America de Sud. Când era acasă, îi povestea Dariei despre aventurile din valea Amazonului, sorbind cafeaua tare, iar mirosul acesteia i-l amintea mereu — pe acel bărbat slab, viguros și bronzat, un călător neobosit.
Știa dintotdeauna că părinții ei nu erau cei biologici. Își amintea cum, la începutul războiului, o femeie a găsit-o, o fetiță de trei ani care își pierduse familia, și a luat-o sub aripa sa. Apoi viața a decurs normal: școala, studiile, munca, căsătoria, nașterea fiului și, la final, singurătatea. Fiul, cu mulți ani în urmă, influențat de nevastă, a ales să se stabilească într-o altă țară și trăia bine cu familia sa în Chișinău. În toată această vreme, a venit să viziteze orașul natal doar o dată. Vorbeau la telefon, iar lunar îi trimitea bani, dar ea îi punea deoparte pe un cont special deschis. În douăzeci de ani strânsese o sumă considerabilă și avea să i-o lase lui. Apoi…
În ultimul timp, era cuprinsă de gândul că trăise o viață bună, plină de iubire și griji, dar străină. Dacă nu ar fi fost războiul, ea ar fi avut o altă familie, alți părinți, o altă casă. Deci soarta ei ar fi fost alta. Nu-și mai amintea bine părinții biologici, dar deseori rememora o fetiță de vârsta ei care era mereu alături în acei ani, aproape de copilărie. O chema Maria. Parcă și auzea uneori cum le striga cineva: „Mariuca, Dănuța!” Oare ce erau una pentru alta? Prietene, surori?
Gândurile i-au fost întrerupte de un scurt semnal al telefonului mobil. A privit ecranul — pensia i-a fost virată pe card! Ei bine, foarte potrivit! Putea merge la magazin să își cumpere cafea — ultima o preparase în dimineața precedentă. Făcându-și loc printre bălțile de toamnă, sprijinindu-se cu bastonul pe trotuar, a ajuns la intrarea în magazin.
Lângă ușă, se aciuase o pisicuță gri tărcată, uitându-se cu teamă ba la trecători, ba la ușile de sticlă. Mila i-a încolțit în inimă: „Săraca, îi este frig și poate că este și flămândă. Te-aș lua acasă, dar… Cui îi vei mai trebui după ce eu nu voi mai fi? Nu azi, dar poate mâine…” Totuși, înduioșată de necăjita făptură, i-a cumpărat un pachet mic de mâncare.
A turnat cu grijă masa gelatinoasă într-un recipient de plastic, în timp ce pisica aștepta răbdătoare, privindu-și binefăcătoarea cu ochi iubitori. Ușile magazinului s-au deschis și o femeie corpolentă a ieșit pe prag, cu o expresie care nu prevestea nimic bun. Fără niciun cuvânt, a șutat recipientul cu piciorul, împrăștiind bucățile pe trotuar:
– Le tot spui, dar degeaba! – a mârâit femeia. – Nu le mai hrăni aici! – și nervoasă, s-a întors brusc și a plecat.
Pisica, uitându-se cu teamă în jur, a început să adune bucățile de pe trotuar, iar doamna Daria, sufocată de indignare, a resimțit primul semnal al unei crize. A grăbit pasul spre stația de autobuz — doar acolo erau bănci. Odată așezată, a căutat febril prin buzunare, în speranța de a găsi pastile, dar în zadar.
Durerea nemiloasă se amplifica în valuri, capul parcă îi era strâns în menghină, vedea cu greu și încerca să oprească un geamăt. Cineva i-a atins umărul. Cu greu și-a deschis ochii — o tânără privea îngrijorată la ea:
– Vă simțiți rău, bunico? Cum vă pot ajuta?
– Acolo, în pachet. – Daria a făcut un gest cu mâna slab. – E un pachet de cafea. Scoate-l și deschide-l.
S-a apropiat de pachet, a tras adânc aroma boabelor prăjite o dată, de două ori. Durerea nu a dispărut, dar s-a ameliorat.
– Mulțumesc, draga mea. – A murmurat slab Daria.
– Mă cheamă Paula, dar mulțumește-i pisicii. – A zâmbit fata. – Era lângă tine și miorlăia atât de tare!
– Și ție îți mulțumesc, draga mea. – Daria a ținut pisica în poală, care a stat alături cu ea pe bancă, aceeași tărcată.
– Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? – a întrebat îngrijorată fata.
– O criză, draga mea, migrenă. – A recunoscut Daria. – M-am stresat prea mult, așa se întâmplă…
– Am să te conduc până acasă, îți va fi greu să ajungi singură…
– …Și bunica mea are crize de migrenă. – Îi povestea Paula, în timp ce beau o cafea slabă cu lapte și biscuiți în apartamentul Dariei. – De fapt, e străbunica mea, dar eu îi zic „bunica”. Locuiește la țară cu bunica, mama și tata. Eu sunt aici, la școala de asistente medicale. Bunica, la fel ca dumneavoastră, îmi zice „draga mea”. Și semănați atât de bine cu ea, încât am crezut că sunteți chiar ea! Și nu v-ați gândit să vă căutați adevărata familie?
– Paula, draga mea, cum să-i găsesc? Nu prea mai îmi amintesc de ei. N-am niciun nume de familie, nu știu de unde sunt. – Daria povestea mângâind pisica ce-i stătea în poală. – Îmi amintesc de bombardament, când eram în căruță, apoi tankurile… Iar eu am fugit, am fugit de nu mă mai cunoșteam! O groază! O groază de neuitat! Apoi m-a găsit o femeie, și toată viața am numit-o mamă, iar și acum este mama mea. După război, a venit și soțul ei, care a devenit cel mai bun tată pentru mine! Ce am din viața mea originară, a rămas doar numele. Și familia mea adevărată, cel mai probabil, a murit acolo, sub bombe. Și mama, și Mariuca…
Nu a observat cum, la aceste cuvinte, Paula a tresărit și a privit-o cu ochii mari, albaștri:
– Doamna Daria, aveți o aluniță pe umărul drept, în formă de frunză?
Din surpriză, gazda s-a înecat cu cafeaua, iar pisica a privit-o atent.
– De unde știi asta, draga mea?
– Bunica are una identică. – A șoptit Paula. – Ea se numește Maria. Încă nu poate să nu plângă când își amintește de sora ei geamănă, Dănuța. A dispărut în timpul bombardamentului, în timpul evacuării. Când naziștii au blocat drumul, au fost nevoiți să se întoarcă acasă, unde au trecut prin ocupație. Iar Dănuța a dispărut. Nu au mai găsit-o oricât au căutat…
Din acea dimineață, Daria Iliescu nu și-a găsit locul. Se plimba între fereastră și ușă, așteptând oaspeții. Pisica tărcată nu se despărțea de ea, privindu-i fața cu îngrijorare.
– Nu te îngrijora, Margareta, sunt bine, – îi vorbea Daria pisicii. – Doar inima îmi bate mai tare…
În cele din urmă, soneria ușii a sunat. Daria Iliescu, emoționată, a deschis ușa.
Două femei în vârstă au rămas nemișcate, privindu-se în tăcere cu ochi plini de speranță. Ca într-o oglindă, vedeau albastrul nemurit al privirii celeilalte, buclele cărunte și drămuite ale părului și ridurile triste din colțurile buzelor.
În cele din urmă, oaspetele a suspinat ușurată, a zâmbit, a făcut un pas înainte și a îmbrățișat-o pe gazdă:
– Bună, Dănuța!
Iar în prag, ștergându-și lacrimile de fericire, stăteau cei dragi…
