«Abandonat, dar nu singur: cum bunica îmi înlocuiește părinții de 26 de ani»
Părinții sunt prezenți, dar absenți
Ar fi incorect să spun că nu am familie. Tatăl și mama mea sunt în viață, dar își trăiesc viața undeva departe de mine. Probabil sunt fericiți, își construiesc cariere, călătoresc, poate chiar se iubesc. Poate își sunt infideli sau poate doar se tolerează din obișnuință. Nu știu.
Știu doar un lucru – de când mă știu, singura persoană care a fost mereu lângă mine a fost bunica.
Toți o numesc Maria Ivanovna, dar pentru mine este simplu – bunica Măriuca.
M-a luat la ea când aveam doar șase luni. Mama a încetat să mă alăpteze, iar de atunci, doar ea a avut grijă de mine. Acum am 26 de ani, iar bunica este la fel de prezentă.
Să spun că o iubesc ar fi prea puțin. Ea nu este doar familia mea, este prietena, sfătuitoarea și singura persoană autentică din viața mea. Pot sta cu ea în bucătărie până târziu în noapte, fumăm în liniște, vorbim despre orice sau despre nimic, iar uneori doar îmi torn o țuică atunci când sufletul mi-e sfâșiat de durere.
Bunica este singurul motiv pentru care sunt recunoscător destinului.
Ea m-a învățat totul
Bunica Măriuca nu m-a răsfățat, dar nici dură nu a fost. Ea știa că trebuie să fiu capabil să trăiesc pe cont propriu.
M-a învățat să cos nasturi, să cârpesc șosete și să ajustez blugi. Știu să fac supe, să coc plăcinte, să prăjesc cartofi și chiar să gătesc prânzul pe aragazul pe gaz, atunci când se oprește curentul.
M-a învățat să nu mă plâng. Dacă e frig – e momentul să te îmbraci bine. Dacă nu sunt bani – trebuie găsită o soluție. Dacă cineva a ieșit din viața ta – atunci nu era să fie.
Dar mai presus de toate, m-a învățat să iubesc cărțile.
Fiecare sărbătoare, fie că era ziua mea de naștere, Anul Nou sau doar o zi bună, îmi oferea o carte. În timp, mi-am umplut un raft de cărți și deși azi toată lumea citește cărți electronice, eu încă ador mirosul hârtiei. Acesta este mirosul lumii reale, a ceea ce e viu.
Bunica m-a învățat cum ar trebui să miroasă o casă.
O casă adevărată miroase a pâine proaspăt coaptă, lapte și scorțișoară.
O casă adevărată este acolo unde ești așteptat.
Prietenii mei veneau după școală în apartamente goale, mâncau mâncare rece din frigider și își făceau temele singuri. Dar eu veneam acasă, unde era mereu cald, unde pe aragaz fierbea borșul cald, iar bunica stătea la fereastră și mă aștepta.
Sunt recunoscător pentru asta.
Visul meu
Întotdeauna am visat la un lucru – să deschid o mică librărie.
O văd cu toate detaliile: rafturi din lemn, fotolii confortabile, aroma de cafea și de produse proaspăt coapte. Oameni care vor veni, vor sta, vor răsfoi cărți, vor bea ceai sau cacao.
Voi așeza câteva mese și voi pregăti cele mai delicioase plăcinte după rețetele bunicii pentru oaspeții mei.
Știu că voi reuși.
Pentru că bunica îmi spunea mereu: „Important este să pui suflet în tot ceea ce faci”.
Este fericită că am terminat universitatea, că mi-am găsit o slujbă bună. Sunt profesor – învăț copiii, le ofer cunoștințe, dar eu visez la altceva.
Bunica visează să mă vadă însurat, cu copii. Vrea să aibă grijă de strănepoți, cum a avut grijă de mine cândva.
Dar mai întâi – visul meu.
Nu i-am spus bunicii, dar am aflat recent că tatăl meu a vândut pământul moștenit, și-a luat partea și nu mi-a dat nicio leu.
Însă fratele lui – unchiul meu, un om cu mâini de aur – a promis că mă va ajuta. Vrea să investească în librăria mea, să ajute cu renovările, cu mobilierul.
Bunica l-a primit mereu ca pe un fiu. Poate de aceea a și fost de acord să mă ajute.
Vreau să o fac fericită.
Vreau ca ea să fie mândră de mine.
Să poată spune, când intră în librăria mea: „Asta a făcut nepotul meu”.
