Bunica, sprijinul meu etern: Cum mi-a înlocuit părinții de-a lungul celor 26 de ani
Părinți în viață, dar absenți
Ar fi nedrept să spun că nu am familie. Tatăl și mama sunt în viață, trăiesc undeva departe de mine. Probabil sunt fericiți, își construiesc cariere, călătoresc, poate chiar se iubesc. Poate își sunt infideli sau poate se suportă doar din obișnuință. Nu știu.
Știu doar atât: de când mă știu, alături de mine a fost doar bunica.
Toți o numesc Maria Ion, dar pentru mine este simplu – bunica Mărioara.
M-a luat sub aripa ei când aveam doar șase luni. Mama n-a mai putut să mă alăpteze, iar de atunci grijile au fost ale ei. Acum am 26 de ani și bunica este tot alături de mine.
Să spun că o iubesc este prea puțin. Ea nu este doar familia mea, este prietena, sfătuitoarea, singura persoană adevărată. Pot sta în bucătărie cu ea până târziu în noapte, să fumăm tăcuți, să vorbim despre orice sau nimic și uneori să turnăm câte-o țuică când sufletul este măcinat de durere.
Bunica este singura pentru care sunt recunoscător sorții.
Ea m-a învățat tot ce știu
Bunica Mărioara nu m-a răsfățat, dar nici aspră nu a fost. Știa că trebuia să învăț să mă descurc singur.
Ea m-a învățat să cos nasturi, să cârpesc șosete, să scurtez blugii. Știu să fac supe, să coc plăcinte, să prăjesc cartofi și chiar să gătesc la aragaz când se ia curentul.
M-a învățat să nu mă plâng. Dacă e frig – înseamnă că trebuie să te îmbraci mai gros. Dacă nu sunt bani – înseamnă că trebuie să găsești o soluție. Dacă cineva pleacă din viața ta – înseamnă că nu era al tău.
Dar cel mai mult m-a învățat să iubesc cărțile.
Fiecare sărbătoare – fie aniversare, Revelion sau doar o zi bună – venea cu o carte din partea ei. De-a lungul timpului, am adunat o bibliotecă întreagă și, deși astăzi toți citesc cărți electronice, încă iubesc mirosul de hârtie. E mirosul adevărat al vieții, al lumii vii.
Bunica m-a învățat cum trebuie să miroasă un cămin.
Un cămin adevărat miroase a pâine proaspăt coaptă, lapte, scorțișoară.
Un cămin adevărat este acolo unde ești așteptat.
Prietenii mei veneau acasă de la școală în apartamente goale, mâncau mâncare rece din frigider și își făceau temele singuri. Eu veneam acasă, unde era mereu cald, unde pe aragaz fierbea ciorba fierbinte, iar bunica mă aștepta la fereastră.
Sunt recunoscător pentru asta.
Visul meu
Am avut mereu un singur vis – să deschid o mică librărie.
O văd în cele mai mici detalii: rafturi de lemn, fotolii confortabile, aromă de cafea și produse de patiserie proaspete. Oamenii vor veni, se vor așeza, vor răsfoi cărți, vor bea un ceai sau un cacao.
Voi amplasa câteva mese și voi pregăti pentru oaspeți cele mai delicioase plăcinte după rețetele bunicii.
Știu că o să reușesc.
Pentru că bunica îmi spunea mereu: „Important este să faci totul cu suflet.”
Ea este fericită că am terminat facultatea, că am obținut un loc de muncă bun. Sunt profesor – învăț copiii, le ofer cunoștințe, dar visez la altceva.
Bunica visează să mă vadă căsătorit, cu copii. Dorește să-și ție în brațe strănepoții, așa cum m-a crescut pe mine.
Dar întâi – visul meu.
Nu i-am spus bunicii, dar am aflat recent: tatăl meu a vândut terenul moștenit, și-a luat partea și nu mi-a oferit niciun bănuț.
Dar fratele său – unchiul meu, omul cu mâini de aur – mi-a promis că mă va ajuta. Vrea să investească bani în librăria mea, să ajute cu renovările, cu mobilierul.
Bunica l-a considerat mereu ca pe un fiu al ei. Poate de aceea a acceptat să mă ajute.
Vreau să o fac fericită.
Vreau să fie mândră de mine.
Ca atunci când va intra în librăria mea, să poată spune: „Asta a făcut nepotul meu”.
