Satul era mic, mai degrabă un cătun. Se afla pe o colină înconjurată de mușuroaie și merișor. Patru case cu acoperișuri cenușii de la ploi, acoperite cu șindrilă, se adăposteau sub stejari mari, motiv pentru care satul era numit Stejărel.
În acele Stejărele trăiau doar unsprezece suflete. Satul trăia din gospodărie, vânătoare și pescuit. Cel mai înstărit dintre toți era Ion Trofim. Om zgârcit și harnic. Avea aproape șaizeci de ani, dar încă era viguros și nervos. În toamna aceea adunase cincisprezece pouduri de merișoare, bineînțeles, nu singur, ci cu ajutorul lui Petruț. Adică cu fiul său. Petruț era cel mai mic, avea optsprezece ani. Cei doi fii mai mari locuiau la București și nu mai veniseră pe acasă de vreo trei ani. Petruț nu se grăbea încă să plece la oraș, dar nici nu era prea dornic de muncă la țară. Odată, venind acasă dimineața, i-a spus tatălui său: — Trimite tăticule pețitori la Ozerani. — La cine să trimit? — a întrebat Ion morocănos. — La familia Damian, la Paulina a lor. Și, cunoscând firea iute a tatălui său, a adăugat: — Dacă nu trimiți pețitori, fug cu ea la oraș la frați. Nu avea Ion nicio bucurie de la cel mic. Nu semăna cu el. Ușor, zburdalnic. Gospodar nu era, dar era ultimul. Dacă va pleca la oraș, va rămâne să se descurce singur cu treburile gospodăriei. Marfa, soția lui, nu se mai putea ține pe picioare, o boală o mistuise de tot. Vasile Damian era el însuși bețiv și leneș, dar fata lui era o frumusețe. Ion o văzuse vara pe câmp. Înaltă, dreaptă, cu părul blond până la brâu. Ochi mari, căprui, ca două fântâni adânci. Și ce putea să vadă ea la Petruț? Așa fată ar fi o podoabă pentru orice casă, plus că Marfei îi trebuia de mult un ajutor. Nu a durat mult și de Sărbătoarea de Intrare a Maicii Domnului în Biserică s-au și căsătorit.
După mai puțin de o lună, la Stejărel a venit un reprezentant și l-a recrutat pe Petruț în armată. La plecare, Paulina plângea după Petruț ca și cum ar fi fost mort. Odată cu plecarea lui Petruț, viața Paulinei la Stejărel a devenit insuportabilă. Socrul nu o mai lăsa în pace. La început îi făcea glume, o ciupea când trecea pe lângă ea sau încerca să o îmbrățișeze când mulgea vaca. Când spăla podeaua în odaie, a îndrăznit să se bage sub fusta ei. Nu putea să-i răspundă nimic, îi era rușine de soacră, care stătea bolnavă dincolo de perdea. Odată, când aduna fân din podul șurii, Ion s-a furișat pe la spatele Paulinei, a trântit-o în fân și a început să o sărute, respirându-i în față cu miros de usturoi și țuică. Barba lui țepoasă îi acoperea fața, făcând-o să nu poată striga. Paulina s-a sufocat, iar socrul déjà era sub fusta ei. Nu știe cum a reușit să scape de sub greutatea lui, dar odată liberă, a apucat furca, a îndreptat-o spre socru și, respirând greu, i-a șoptit: „Te înțep! Câine bătrân! Iartă-mă Doamne!”
Din acea zi, socrul a încetat s-o mai hărțuiască, dar a început să se lege de ea pentru orice nimic: ba nu făcea cum trebuie, ba nu era bine ce făcuse. În concluzie, viața fetei devenise insuportabilă. Plângea Paulina și se necăjea. Mergea la Ozerani la mama ei și se plângea. Și ce făcea mama? O mângâia, plângea și o trimitea înapoi. „Rabdă”, zicea. „Vine Petruț și o să se pună toate cap la cap.” Înainte să plece înapoi la Stejărel, Paulina intră la cooperativă să cumpere chibrituri, condimente pentru bucătărie. Luă foi de dafin, ardei iute roșu, praf de muștar, cum i-a cerut socrul. Cu mare reticență porni spre Stejărel. Paulina mergea cu cizmele scrâșnind pe zăpadă, gândindu-se la soarta ei grea. Deja trecuseră trei luni de când plecase Petru. Îi plăcuse băiatul acela vesel, poznaș. Deși erau în sat băieți mai chipeși, toți erau grosolani și bădărani, iar el era drăguț, nu scotea vorbe urâte. Nici măcar nu avuseseră timp să se bucure unul de altul. Iar acum socrul lui voia în locul fiului să se distreze cu ea. „Asta nu se va întâmpla! Trebuie să țin departe bătrânul libidinos! Dar cum?” Adâncită în gândurile ei, Paulina nu a observat când a ajuns la Stejărel. Socrul o întâmpină cu reproșuri, că întârziasese și nu cumpărase ce trebuia. După ce a băut un pahar de lapte, Paulina plecă în camera ei și zăvorî ușa.
A doua zi, pregăteau baia. Baia era mai departe de casă, lângă un iaz mic. Paulina cără apă, aprinse soba. Apoi, în timp ce era ocupată cu treburile gospodăriei, a pus în buzunarul șorțului un plic cu ardei iute roșu. Gândindu-se că nu e de ajuns, adăugă și muștar. După un timp, când a mers să facă ordine în baie, a frecat polile cu ardei și muștar, a presărat generos amestecul diavolesc în căldarea cu mătura de saună înmuiată. De la mirosul de ardei și muștar i-a înțepat nasul. Paulina strănută și a alergat afară din baie. A ieșit exact la timp, căci socrul deja venea cu un pachet de rufe sub braț. — „De ce răcești baia, ticăloaso”, țipă el la ea. Paulina, făcându-i loc din drum să intre, nu spuse nimic și se duse fugind în casă. Închizând ușa după ea, se sprijini de perete, inima îi bătea să-i sară din piept. „Ce se va întâmpla?” Paulina era și speriată, dar și încântată în sufletul ei că avusese curajul să-l învețe minte pe hărțuitor. „Acum, bătrân tăietor, îți va fi cald”. „Ce ticăloasă” — gândi Ion. Probabil nu aerisise bine baia? Sau cărbunii din sobă mai ardeau încă”. Împingând cu un poker în sobă și stingând jarul cu apă, Ion se întinse pe poliță și se lăsă cu plăcere pe spate. Polița era fierbinte și îi ardea puțin pielea. Ion se mișcă pe spate și pe fund, obișnuindu-se cu căldura, dar căldura deveni în curând o arsură. Fără să înțeleagă nimic, Ion se așeză în șezut pe polițe. Căută cu mâna pe scândurile poliței. Nu găsi nimic. Instinctiv, cu aceeași mână, își scărpină „gospodăria” și aproape că se prăvăli pe podea. Senzația era ca și cum în față îl înțepase o viespe, iar în spate îl biciuise urzica. Răcnind de durere, ca un urs rănit, Ion ieși din baie așa cum l-a făcut mama și sări în nămeți. Arsurile mai scăzură, dar să stea în zăpadă deveni rece și el fugi înapoi în baie. În casă, pe podea, abia stăpânindu-și râsul, se trântea Paulina. Din colțul său se ivise Marfa și se uita uimită la Paulina, care nu râsese de la plecarea lui Petruț.
Marfa observase de mult timp că soțul ei îi făcea avansuri nurorii, dar nu mai avusese puterea să intervină în apărarea ei, însă acum Paulina îi povesti soacrei cum l-a pedepsit pe bătrân. Marfa își încruntă întâi sprâncenele rare — îi păru rău de soț, dar apoi, râzând, zise: „Așa îi trebuie câinelui acela bătrân”. Intrând înapoi în baie, Ion încerca să înțeleagă ce se întâmplase. Poate că pe poliță ajunsese ceva? Luând în lighean o porție de apă fierbinte, a spălat bine polița și se întinse din nou pe ea. Se părea că nimic nu mai ardea. Turnând apă pe pietre, Ion lua mătura de saună din căldare și începu să se bătucească pe spate și coapse, dar atunci începu să-i pișcă nasul și ochii, corpul să-i ardă din nou, iar în fund ca și cum ar fi stat pe un mușuroi de furnici. Căzând de pe poliță, s-a târât până la ușă și, dându-se afară din baie, a căzut în nămeți. Acasă Ion a venit tăcut, când se înnoptase deja, nu a mâncat cina, ci s-a dus direct la culcare, dar nu putea adormi. Trupul îi ardea tot. Se răsucea pe patul scârțâitor ca un știuc pe tigaie și abia își stăpânea gemetele. Când nu mai putea suporta, deschise fereastra, își trase chiloții jos și scoase fundul arzând la ger. Îi era mai ușor, dar Ion simțea că de la fundul lui se putea aprinde o țigară. Slavă Domnului pentru noapte, dacă l-ar fi văzut cineva: Ion, mizantropul mândru, stând pe pervaz cu fundul gol, ca un corb pe ramură, greu de spus ce ar fi crezut despre el. După partea lui, dulăul Câinele, al cărui coteț era sub acea fereastră, interpretă situația într-un mod personal. Se ridică pe picioarele din spate și își lingea stăpânul în spate. De la gestul neașteptat, Ion se răcori în piept și se prăbuși pe podea. De la zgomot se ridică Marfa și ieși din camera ei Paulina, cu o lumânare în mână. De la imaginea pe care o văzură, îți venea să plângi și să râzi. Cu fundul gol, fără cunoștință, Ion zăcea pe podea, iar la fereastra deschisă se ivea botul câinelui Câinele. Din acea zi, Ion n-a mai îndrăznit să se lege de Paulina și nu i-a spus nimic. La scurt timp, Paulina a primit o scrisoare de la Petru și a plecat la el, unde făcea serviciul militar.
Chiar dacă bătrâna Daria în povestirea ei a numit-o noră pe Paulina, eu cred că era vorba de ea însăși. Seamănă cu ea, chiar dacă acum are peste optzeci de ani, scântei diabolice încă strălucesc în ochii ei…
