Satul era mic, mai degrabă un cătun. Se așezase pe o colină plutind printre mușchi și merișoare. Patru gospodării cu acoperișurile șubrede, cenușii de la ploi, acoperite cu șindrilă, se adăposteau sub stejarii falnici, motiv pentru care locul era numit Stejăreni.
În Stejăreni locuiau doar unsprezece suflete. Satul trăia din gospodărit, vânătoare și pescuit. Mai înstărit decât toți era Ion Trofimovici. Om zgârcit și muncitor. Deși se apropia de șaizeci de ani, era încă voinic și plin de vigoare. Toamna aceea, a adunat cinsprezece pungi de merișoare, desigur nu singur, ci cu Petruț, fiul său. Petruț avea optsprezece ani, fiind cel mai mic. Ceilalți doi fii locuiau în București și de vreo trei ani nu mai trecuseră pe acasă. Petruț nu se grăbea să plece la oraș, dar nici cu munca la țară nu era prea împăcat. Odată, venind dis-de-dimineață acasă, i-a spus tatălui său: „Trimite, tată, pețitorii la Ozerica.” „La cine?” a întrebat Ion, încruntat. „La familia Demian, la Polina lor,” a adăugat el, cunoscând firea aprigă a tatălui său. „Dacă nu trimiți pețitorii, plec cu ea la oraș, la frați.” Ion nu avea nicio liniște de la cel mic. Nu semăna cu el. Era ușuratic și nehotărât. Nu era bun de gospodar, dar era ultimul. Dacă pleacă la oraș, va rămâne singur să se îngrijească de gospodărie. Marfa, soția lui, era bolnavă de ceva vreme, cu totul neputincioasă. Vasile Demian era bețiv și leneș, dar fata lui era de o frumusețe rară. O văzuse Ion vara la cosit. Înaltă, mlădioasă, cu părul blond până la brâu. Ochii mari, cenușii, ca niște adâncuri. De ce găsise ea ceva la Petruț? Ei bine! O astfel de fată ar înfrumuseța orice casă, iar Marfei îi trebuia de mult o ajutoare. Nu a durat mult și de sărbătoarea Înălțării au făcut nunta.
La o lună după, a venit cineva din armată și l-a luat pe Petruț la oaste. La plecare, Polina plângea de parcă pleca în pământ cu el. Fără Petruț, viața Polinei în Stejăreni a devenit insuportabilă. Socrul a început s-o hărțuiască. Inițial mai în glumă, mai în serios, o ciupea când trecea pe lângă ea, încerca s-o îmbrățișeze când mulgea vaca. Când spăla podeaua în odaia mare, îndrăzni să-i ridice fusta. Ea nu spuse nimic, rușinată de soacra ce zăcea în patul de după perdea. Odată, adunând fânul în șură, Ion s-a apropiat pe la spate, a trântit-o în fân și a încercat să o sărute, suflându-i miros de usturoi și rachiu în față. Barba lui stufoasă îi acoperi tot chipul, astfel încât nu putea striga. Polina începu să se sufoce, iar socrul deja se cățăra pe sub fusta ei. Cum a reușit să scape de sub greu iubitului Ion, nu mai știe, dar ieșind, a prins o furcă și, punând vârful în pieptul socrului, i-a șoptit printre dinți tremurând: „Te-njunghii! Câine bătrân! Iartă-mă, Doamne!”
De atunci, socrul a încetat să o hărțuiască, dar a început să se lege de fiecare greșeală: ba că nu făcea ceva bine, ba altceva. În cele din urmă, viața fetei deveni cu totul amărâtă. Polina se plângea mamei sale din Ozerica. Iar mama? O compătimea, plângea puțin și o trimitea înapoi: „Rabzi”, spunea. „Va veni Petruț și se va îndrepta totul.” În drum spre Stejăreni, Polina intră în prăvălia satului pentru a cumpăra chibrituri și condimente. A luat foi de dafin, piper roșu, pudră de muștar, așa cum ceruse socrul. Cu greu s-a întors la Stejăreni. Încuibățită în gândurile sale, trecu peste zăpada scârțâind sub cizmele ei, meditând la soarta ei grea. Era a treia lună de când plecase Petruț. Îi plăcea acel băiat vesel și năstrușnic. Chiar dacă erau alți flăcăi în sat, toți erau brutali și mitocani; iar el era prietenos, niciodată nu spunea vorbe grele. Abia auzise de dragoste cu el și acum socrul voia să profite în locul fiului. „Așa ceva nu se va întâmpla! Trebuie să-l opresc pe necioplit! Dar cum?” Adâncită în gânduri, Polina ajunse în Stejăreni fără să-și dea seama. Socrul o întâmpină bombănind, că a întârziat mult și nu a cumpărat ce trebuia. După ce a băut lapte, Polina plecă în camera sa și închise ușa. A doua zi, se pregăti baia. Căsuța de baie era mai încolo, lângă un heleșteu mic. Polina aduse apă și încălzi soba. Mai târziu, ferindu-se prin gospodărie, puse în buzunarul șorțului un plic cu piper roșu. Gândind că nu e de ajuns, mai adăugă muștar. După un timp, când intră să curețe baia, frecă banca cu piper și muștar, presărând bogat amestecul diabolic în găleata cu mătura de baie. Mirosul de piper și muștar o făcu să strănute și ieși din baie. Ieși la timp, căci socrul venea deja cu un pachet de haine sub braț. „De ce răcorești baia, destrăbălat-o?”, urlă el la ea. Retrăgându-se din cărare, Polina îl lăsă să treacă și alergă în casă. Închizând ușa, se sprijini de perete, inima ei gata să sară din piept. „Ce va fi?” Și îi era frică Polinei, dar totuși avea veselie în suflet că îndrăznise să-l pedepsească pe necioplit. „Acum, moșnegețule, va fi cald pentru tine.” „Ce ticăloasă” — gândi Ion. „Poate că nu a aerisit bine baia? Sau vreun tăciune mai arde în cuptor.” Răscolind cu un jăratec în sobă și turnând apă peste cărbunele mocnind, Ion se întinse pe banca fierbinte. Banca era fierbinte și îi ardea pielea ușor. Se mișcă pe spate și fund, obișnuindu-se cu căldura, dar căldura se transformă rapid în arsură.
Neînțelegând nimic, Ion se așeză pe bancă, scotoci cu mâna pe scândurile băncii. Nu găsi nimic. Instinctiv, mângâie cu aceeași mână „haremul” și aproape că se prăbuși pe podea. Senzația era ca și cum o albină l-ar fi înțepat în față, iar spatele ar fi fost usturat cu urzici. Urlând de durere ca un urs rănit, Ion zbură gol din baie și căzu în zăpadă. Arsurile s-au ameliorat ușor, dar era frig să stea în zăpadă, așa că fugi rapid înapoi în baie.
În casă, pe podea, Polina se rostogolea de râs, cu greu stăpânindu-se. Din colțul ei, soacra Marfa privi mirată la Polina care nu mai râsese de la plecarea lui Petruț. Marfa știa de mult că soțul său o hărțuia pe noră-sa, dar nu avea puterea de a o apăra, însă acum Polina povesti soacrei ce a făcut și cum a pedepsit bătrânul. Marfa își încreți sprâncenele albe – simțea milă pentru soțul ei, dar apoi râse și spuse: „Așa-i trebuie, cățelandru.” Întors în baie, Ion încerca să înțeleagă ce se întâmplase. Poate că pe bancă a aterizat ceva? Luând o lopățiță de apă fierbinte, stropea banca și se așeză din nou. Părea că nimic nu mai arde. Turnând mai multă apă pe pietrele fierbinți, Ion prindea mătura de baie și începea să se lovească pe spate și picioare, dar apoi simți cum i se umflă nasul și ochii, corpul începea să ardă din nou, iar spatele îl ustura ca și cum ar fi fost mușcat de furnici.
Căzând de pe bancă, târându-se, ajunse la ușă și abia n-o dărâmă, ieșind din baie și căzând în zăpadă familiară. Ivanu se întorse acasă când se însera deja, sărind peste cină și intrând direct în pat, dar nu adormi. Tot corpul îi ardea. Se învârtea în patul scârțâitor precum un țipar pe tigaie și aproape se văica de durere, abia stăpânindu-și gemetele. Când nu mai putea suporta, deschise fereastra, coborându-și pantalonii și scoțând fundul înflăcărat la ger. A fost o ușurare, dar i se părea că de la fundul său se putea aprinde o țigară. Mulțumim lui Dumnezeu că era noapte! Dacă ar fi văzut cineva scena cu Ion, pustnicul mândru, stând pe pervazul ferestrei cu fundul gol, ca o cioară pe ramură, cine știe ce-ar fi spus.
Patrupedul său de încredere, câinele Boso, al cărui coteț stătea sub fereastră, a evaluat situația în felul său. Ridicându-se pe labele din spate, câinele și-a lins stăpânul pe… Din îmbrățișarea sa neașteptată, Ivanu a simțit un frig în piept și, molcomindu-se, pică pe podea. Zgomotul trezi-o pe Marfa, și Polina apăru și ea din cameră cu o lumânare. Scena pe care o vedeau stârnea dorințe amestecate de a râde și a plânge. Cu fundul gol, fără cunoștință, Ivanu era întins pe podea, iar în fereastra deschisă se zărea botul păros al lui Boso. De atunci, Ion a încetat să o mai șicaneze pe Polina, fără să-i spună nimic direct. Curând, Polina primi o scrisoare de la Petruț și plecă la el, unde era la datorie.
Baba Daria, povestind, și-a amintit că numise nora Polina, dar eu cred că vorbea despre ea însăși. O asemană, deși trecuse de optzeci, cu scântei diavolești încă licărind în ochi….
