Scapă-mă
Uneori, Tania se oprea. Încremenea pe loc, apoi se întorcea brusc și căuta în întuneric cu ochii umflați și plânși. Dar nu vedea nimic. Nu vedea, nu auzea, dar simțea.
*****
Tatiana se gândea la pisica ei mereu: în apartamentul gol, pe stradă, în microbuzul aglomerat de oameni, stând la computer în birou sau când aștepta la rând la dozatorul de cafea.
Nu înceta să se gândească nici atunci când intra în magazin să cumpere diverse și când ieșea cu plasele grele în mâini.
Uneori i se părea…
…că o vedea. O vedea!
Codița pufoasă și albă a lui Fulg era o imagine care apărea în fața ochilor ei și dispărea rapid după colțul clădirii sau flutura prietenoasă, privind-o din spatele unei bănci din apropiere.
Ah, ce fericire era să o vadă. Să vadă pe cea fără de care nu putea trăi. Cea care era mereu alături de ea.
În astfel de momente, în ochii femeii apărea o sclipire de speranță.
Mică, aproape fantomatică, dar speranță. Și dacă tot ce s-a ÎNTÂMPLAT nu este de fapt real?
Ah, cât de mult își dorea să creadă asta.
Dar era doar o clipă.
Un moment între trecut și viitor. Trecutul, care nu se va întoarce, și viitorul…
…care nu va veni niciodată.
Oricât de mult încerca să-și găsească “blonda” iubită în zilele gri nesfârșite, nu reușea și lacrimile i se adunau în ochi.
Picături mari, fierbinți îi curgeau pe obraji, purtând cu ele tristețea, durerea și ultima speranță.
– Tania, nu se poate așa! – îi spuneau prietenele. – Dă-i drumul!
Dar ea nu putea să o lase să plece.
Cum să renunți la cineva pe care-l iubești? Cum?! Renunțarea înseamnă a uita? Să uiți?! Sunteți în toate mințile?
A încercat, s-a străduit, dar nu a reușit. Pentru că nu putea să uite.
Cum să uiți, dacă se gândește la ea în fiecare zi?
Singurul lucru pe care voia să-l uite și să-l ștergă pentru totdeauna din amintire era…
…acea zi când Fulg a dispărut brusc.
Da, pisica ei era foarte bătrână și bolnavă în ultimul timp, dar nu s-a gândit că se va întâmpla așa de repede. Nu era pregătită pentru asta. Se poate pregăti cineva pentru așa ceva?
Cei care sunt pregătiți sunt gata să renunțe. Dar ea nu voia să renunțe. Nu putea.
Și nu-i păsa deloc ce gândeau prietenele sau ce spuneau pe la spatele ei colegii, întorcându-și degetele la tâmplă.
Totul se cunoaște prin comparație. Iar prietenii și colegii nu aveau cu ce să compare.
Poate că, cu timpul, ceva ar urma să se schimbe. Dar acum… durerea era încă prea puternică și…
…imaginile vii și colorate făcute de imaginația ei o împiedicau să meargă mai departe.
Se trezea dimineața și vedea cum Fulg stă întinsă lângă ea, la picioarele ei: inima începea să-i bată mai tare, mai repede, părea că va sări afară din piept. Dar când Tania încerca să atingă pisica cu mâna, realitatea lovea și zâmbetul dispărea de pe fața ei.
De la o astfel de realitate poți să-ți pierzi mințile.
Tania ar fi înnebunit dacă nu era imaginația care în grabă începea să deseneze alte imagini în mintea ei.
Iat-o pe Fulg cum merge grațios pe raftul de cărți, sare pe podea, fuge în camera alăturată…
Iat-o acum pe pervaz, lingându-și blana albă și zâmbind soarelui, care intrusiv privea pe fereastră, pentru a o admira împreună cu Tania pe Fulg.
Cât de frumoasă era: o blondă naturală. Fără niciun punct întunecat.
Doar câteva “pistrui” se legănau pe mutrița ei drăgălașă, dar nu strică deloc această imagine perfectă. Dimpotrivă, o făceau și mai fermecătoare.
Cu pisica ei, Tania a trăit 15 ani lungi.
Mult. Foarte mult. Aproape o viață întreagă, doar la o scară mai mică.
În toată această vreme, s-au întâmplat atâtea bune și rele în viața ei.
Uneori, i se părea că nu mai poate să se ridice.
Și nu avea cui să-i întindă o mână de ajutor. Dar dintr-odată Fulg venea alergând și o ajuta să se ridice. Se strecura în cele mai adânci colțuri ale sufletului și îndemna ceva acolo, cu torsul ei liniștitor.
Ajuta.
Tania se ridica și trăia mai departe. Pentru că avea pentru cine și de ce să trăiască. Iar acum? De ce să mai trăiască acum?
Stătea pe o bancă și plângea. Plângea în tăcere, întorcându-se de fiecare dată când treceau oamenii, ca să nu fie întrebată lucruri inutile.
Și lângă ea stătea Fulg. Se lipea de ea cu tot corpul și torcea, încercând să-și liniștească stăpâna.
Fosta stăpână, pentru că…
…pisica ei nu mai era în această lume.
Dar nici la curcubeu nu a putut ajunge. De aceea Tania nu o lăsa să plece. Nu putea să o lase să plece.
„Scapă-mă” – mieuna ea.
„Nu pot!” – plângea Tatiana, vorbind nu cu cineva anume, ci cu tot ce o înconjura în acel moment:
cu copacii, care stăteau tăcuți, cu norii, care pluteau încet pe cerul albastru, și cu soarele, ce apunea încet de la orizont.
Așa au stat împreună pe bancă până târziu în noapte. Doar că Fulg o vedea și o auzea pe stăpâna ei, pe când Tatiana doar o simțea. Dar chiar și asta era mult.
Înfășurată în răcoarea serii, Tania simțea cum picioarele își pierduseră căldura în pantofiorii ușori, dar genunchii de cealaltă parte erau calzi. Pe ele stătea acum Fulg, prinsă între două lumi.
Între lumea aceea în care nu se va mai întoarce niciodată și lumea în care nu poate intra.
Nu, Fulg nu o învinovățea în asta pe stăpâna ei. Cum ar fi putut să o învinovățească?
Cum să dai vina pe cineva care te-a iubit mai mult ca viața, cine ți-a dat viață când alți oameni te-au lăsat să mori pe stradă ca un pui neajutorat?
Ah, dacă ar fi putut trăi încă o viață, Fulg ar fi fost gata să treacă din nou prin durere și suferință pentru ca Tania să o salveze. Să fie din nou cu ea.
Dar se întâmplă așa ceva?
Femeia s-a ridicat și a plecat spre casă. Iar pisica a alergat după ea la oarecare distanță.
Uneori, Tania se oprea. Încremenea pe loc, apoi se întorcea brusc și căuta în întuneric cu ochii ei umflați și plânși. Dar nu vedea nimic. Nu vedea, nu auzea, dar simțea.
Ea a intrat în apartament, s-a îndreptat spre dormitor și s-a culcat, iar pisica ei preferată era în acel moment lângă ea, la picioare. Și Tania știa că este acolo… Știa și nu voia să o lase să plece.
Probabil, asta ar fi putut dura mult. Foarte mult. Dar timpul trece și vindecă.
Nu de tot, dar devine mai ușor. Este normal. Așa trebuie să fie.
Chiar și pierzând pe cei dragi, trebuie să mergem înainte. Acesta este destinul celor care rămân în viață.
Să ne amintim…
Să ne amintim și să păstrăm acele amintiri prețioase, impregnate de iubire și fericire.
Încetul cu încetul, durerea pierderii se estompa, Tania nu se mai gândea la pisica ei în fiecare minut. Nici măcar nu se mai gândea zilnic. Doar își amintea uneori. De obicei, când se plimba seara prin curtea casei sale.
Iar Fulg… simțea tot mai puțin „atracția pământului”.
Încă puțin și va ajunge la curcubeu. De acolo, va putea să o vegheze pe stăpâna ei, bucurându-se de fiecare reușită și întristându-se împreună cu ea pentru eșecuri.
Va fi întotdeauna alături. Pur și simplu trebuie să-i dai drumul. Aceste reguli nu au fost inventate de noi și nu le putem încălca. Trebuie doar să credem și…
…să ne amintim.
Restul va lua cerul în mâinile sale. El știe mai bine cum trebuie să fie.
Tania a eliberat-o pe Fulg, iar ea a plecat fără să-și ia rămas bun. Dar acest eveniment a pus în mișcare un mecanism uriaș și invizibil numit „ciclul lucrurilor în natură”.
Într-o zi, Tatiana stătea pe o bancă, admirând prima stea de pe cer, și a auzit un miorlăit insistent la picioarele ei. Privind în jos, a văzut un pisoi.
Alb. Cu ochi albaștri ca mărgelele și pete roșiatice pe botic.
Nu-i venea să creadă. Nu, bineînțeles că și-a dat seama că nu era Fulg.
Dar era atât de asemănător cu ea, când era mică.
Oare e posibil ca aceleași pisici să se nască din nou?
„Sau poate că e doar o coincidență?” – se gândea Tatiana, luând pisoiul în brațe, și s-a mai mirat o dată, când a realizat că e o fată.
Indiferent dacă e așa sau nu, coincidență sau nu, nimeni nu știe sigur. Dar e chiar important asta?
Oare, dacă acest pisoi alb nu avea „pistrui”, Tania nu i-ar fi dat atenție? Ba da!
În viață, mai devreme sau mai târziu, totul se repetă, și cel care îȘI aminteȘTE, niciodată nu va trece pe lângă…
…ceea ce i-a fost destinat de soartă.
Așa că Tatiana nu a trecut pe lângă.
Ea a luat pisoiul acasă și i-a oferit aceleași iubire ca și cândva pisicii ei.
Și a numit această minunată micuță Zăpădica.
Din nou, casa Taniei s-a umplut cu sunete. Sunete de bucurie și fericire.
Iar pentru Fulg, nu conta cum era numită: în viața trecută era Fulg, în aceasta – Zăpădica. Contează? Principalul e că dorința ei s-a împlinit!
Acum, iubita stăpână îi va oferi din nou căldură și iubire, iar ea va împărtăși din nou o părticică din ea. Lumea este minunată, și viața este frumoasă. Important este să-ți aminteȘti…
