Scapă-mă
Uneori, Ana se oprea. Rămânea nemișcată pe loc, apoi se întorcea brusc și cerceta întunericul cu ochii umflați de plâns. Însă nu vedea nimic. Nu vedea, nu auzea, dar simțea.
*****
Ana se gândea la pisica ei peste tot: în apartamentul gol, pe stradă, în microbuzul plin de oameni, la birou în fața calculatorului sau stând la coadă lângă automatul de cafea.
Nu înceta să se gândească la ea nici când intra în magazin după cumpărături și când ieșea de acolo cu plasele grele în mâini.
Uneori chiar i se părea…
…că o vedea. O vedea!
Coada albă și pufoasă a lui Fulguța apărea scurt în fața ochilor și dispărea rapid după colțul clădirii sau îi făcea cu ochiul de după o bancă apropiată.
Ah, ce fericire era să o vadă. Să o vadă pe cea fără de care nu putea trăi. Pe cea care era întotdeauna alături.
În astfel de momente, în ochii stinși ai femeii apărea o licărire de speranță.
Mică, aproape iluzorie, dar era o speranță. Poate că tot ce s-a ÎNTÂMPLAT nu era adevărat?
Ah, cât de mult își dorea să creadă asta.
Dar era doar un moment.
Un fulger între trecut și viitor. Un trecut care nu se va întoarce și un viitor…
…care nu va veni niciodată.
Oricât s-a străduit să-și regăsească „blondina” iubită în monotonia zilelor gri, nu a reușit, iar lacrimile îi umpleau ochii.
Picături mari, fierbinți, îi coborau pe obraji, luând cu ele tristețea, durerea și ultima speranță.
– Ană, nu poți continua așa! – îi spuneau prietenele. – Las-o să plece!
Dar nu putea să o lase să plece.
Cum să dai drumul cuiva pe care-l iubești? Cum?! Să dai drumul înseamnă să uiți? Să uiți?! Sunteți în toate mințile?
Încerca, se străduia, dar nu reușea. Pentru că nu putea uita.
Cum să uite, dacă se gândea la ea în fiecare zi?
Singurul lucru pe care a vrut să-l uite și să-l șteargă pentru totdeauna din memorie era…
…ziua aceea când Fulguța a dispărut brusc.
Da, pisica ei era destul de bătrână și nu se simțea bine în ultima vreme, dar nu se gândea că se va întâmpla atât de repede. Nu era pregătită pentru asta. Dar cine poate fi pregătit pentru așa ceva?
Cei care se pregătesc – ei sunt gata să dea drumul. Dar ea nu voia să o facă. Nu putea.
Și nu-i păsa deloc ce credeau prietenele ei despre ea și ce spuneau colegii ei pe la spate, dându-și degetele în jurul tâmplei.
Toate se înțeleg prin comparație. Iar ei, prietenii și colegii, nu aveau cu ce compara.
Poate că, în timp, ceva se va schimba. Dar acum… durerea era încă prea puternică și…
…imaginația ei epuizată crea scenarii atât de vii și colorate.
Se trezea dimineața și vedea cum Fulguța stătea lângă ea, la picioare: inima începea să-i bată mai tare, mai repede, de parcă ar fi vrut să iasă din piept. Dar când Ana încerca să o atingă pe pisică, realitatea venea și zâmbetul dispărea.
De la o astfel de realitate poți să înnebunești.
Și Ana ar fi nebunit dacă nu ar fi fost imaginația, care în grabă începea să creeze alte imagini în mintea ei.
Iată cum Fulguța merge grațioasă pe rafturile cu cărți, sare pe podea, fuge în camera alăturată…
Iată cum ea deja stă pe pervaz, lingându-și blana albă și zâmbind soarelui, care intra obraznic pe fereastră, ca să se bucure și el alături de Ana de Fulguța.
Cât de frumoasă era: o blondă naturală. Fără vreo pată întunecată.
Doar câteva „pistrui” micuți îi împodobeau boticul drăguț, dar nu stricau deloc acel chip perfect. Dimpotrivă, făceau acel chip și mai fermecător.
Cu pisica ei, Ana a trăit mulți ani, 15 la număr.
Era mult. Foarte mult. Aproape o viață întreagă, doar la o scară mai mică.
În acest timp atât de multe s-au întâmplat în viața ei: și bune, și rele.
Uneori simțea că totul…
Nu mai avea putere să se ridice.
Și nu era nimeni care să-i întindă o mână. Dar, brusc, venea Fulguța și o ajuta să se ridice. Penetra cele mai adânci colțuri ale sufletului și mișca ceva acolo cu torsul ei liniștitor.
Ajuta.
Ana se ridica și trăia mai departe. Pentru că avea pentru ce și pentru cine. Dar acum? Pentru ce să trăiască acum?
Stătea pe bancă și plângea. Plângea în liniște, întorcându-se de fiecare dată când treceau oameni pe lângă ea. Ca să nu-i pună întrebări inutile.
Iar lângă ea stătea Fulguța. Se lipea de ea cu tot corpul și torcea, încercând să-și liniștească stăpâna.
Fosta stăpână, pentru că…
…pisica ei nu mai era în acea lume.
Dar nici nu a putut ajunge la curcubeu. De aceea, Ana nu o lasă să plece. Nu poate să o lase.
„Scapă-mă” – mieuna ea.
„Nu pot!” – plângea Ana, adresându-se nu unei persoane anume, ci celor care o înconjurau:
copaci ce stăteau mut, nori ce pluteau încet pe cerul albastru, soarele care se ascundea după orizont.
Așa stăteau pe bancă până târziu în noapte. Doar că, dacă Fulguța o vedea și o auzea pe stăpâna ei, Ana doar îi simțea prezența. Dar chiar și aceasta costa mult.
Învelită în răcoarea serii, Ana simțea că picioarele ei, într-o pereche de pantofi ușori, înghețaseră, dar genunchii erau calzi. Acolo stătea Fulguța, prinsă între două lumi.
Între lumea aceea, în care nu se va mai întoarce niciodată, și lumea în care nu poate să ajungă.
Nu, Fulguța nu o învinovățea de asta pe stăpâna ei. Cum ar putea să o învinuiască de ceva?
Cum să învinovățești o persoană care te-a iubit mai mult decât viața însăși, care i-a oferit o viață când alți oameni au lăsat-o, pe ea, un pui neajutorat, să moară pe stradă?
Eh, dacă s-ar putea trăi o viață nouă, Fulguța ar fi pregătită să treacă din nou prin durere și suferință, doar ca Ana să o salveze. Să fie din nou cu ea.
Dar așa ceva se întâmplă?
Femeia s-a ridicat și a mers spre casă. Iar pisica alerga după ea, la o oarecare distanță.
Uneori Ana se oprea. Rămânea nemișcată pe loc, apoi se întorcea brusc și cerceta întunericul cu ochii umflați de plâns. Însă nu vedea nimic. Nu vedea, nu auzea, dar simțea.
A intrat în apartament, s-a îndreptat spre dormitor și s-a așezat în pat, iar pisica ei iubită s-a așezat la picioarele ei. Și Ana știa că este acolo… Știa și nu voia să o lase să plece.
Probabil că asta ar putea continua mult timp. Foarte mult timp. Dar timpul vindecă.
Nu, nu vindecă total, dar devine mai ușor. Este normal. Așa trebuie să fie.
Chiar și pierzând pe cei dragi și apropiați, trebuie să mergem înainte. Așa este destinul celor ce au rămas în viață.
Să ne amintim…
Să ne amintim și să păstrăm cu grijă acele amintiri impregnate de iubire și fericire.
Treptat, durerea pierderii s-a diminuat, Ana nu se mai gândea la pisica ei în fiecare minut. Nici măcar în fiecare zi. Își amintea doar ocazional. De obicei, când se plimba seara prin curtea casei sale.
Iar Fulguța… Simțea din ce în ce mai puțin „gravitația terestră”.
Încă puțin și avea să ajungă la curcubeu. De acolo, va putea continua să o vegheze pe stăpâna ei, bucurându-se de fiecare succes și întristându-se odată cu ea de neîmpliniri.
Va fi mereu aproape. Trebuie doar să-i dai drumul. Aceste reguli nu au fost inventate de noi și nu trebuie să le încălcăm. Trebuie doar să credem și…
…să ne amintim.
Restul va fi lăsat în mâinile cerului. Ele știu mai bine cum trebuie să fie.
Ana a lăsat-o pe Fulguța să plece și ea a plecat, fără să apuce să-și ia rămas bun. Dar acest eveniment a pus în mișcare un mecanism invizibil numit „cercul lucrurilor din natură”.
Într-o zi, Ana stătea pe o bancă, admirând prima stea de pe cer, și a auzit un mieunat insistent la picioarele ei. Aplecându-se, a văzut un pisoi.
Alb. Cu ochi-gingii albaștri și pete roșcate pe botic.
Privea și nu-și credea ochilor. Nu, desigur, înțelegea că nu era Fulguța ei.
Dar cât de mult seamănă acel pisoi cu ea, când era micuță.
E oare posibil ca aceeași pisică să se nască din nou?
„Sau este doar o coincidență?” – se întreba Ana, luând pisoiul în brațe și surprinzându-se încă o dată când a realizat că este o fetiță.
Fie că este așa sau nu, coincidență sau nu, nimeni nu știe sigur. Dar este atât de important cu adevărat?
Chiar credeți că, dacă acest pisoi alb nu ar fi avut „pistrui”, Ana nu ar fi observat-o? Ar fi observat-o!
În viață, mai devreme sau mai târziu, totul se repetă, și cel care ÎȘI AMINTEȘTE nu va trece niciodată pe lângă…
…ceea ce i-a fost destinat de soartă.
Așa că nici Ana nu a trecut indiferentă.
A luat pisoiul acasă și i-a dăruit aceeași iubire pe care a oferit-o odată pisicii ei.
Și a numit frumoasa micuță Albinuța.
Din nou, apartamentul Anei s-a umplut de sunete. Sunete de bucurie și fericire.
Iar Fulguța, nu-i păsa cum se numea: în viața trecută era Fulguța, în aceasta – Albinuța. Nu contează, nu-i așa? Cel mai important era că visul ei s-a împlinit!
Acum stăpâna iubită îi va oferi din nou căldură și dragoste, iar ea își va împărți din nou cu ea o bucată din sufletul ei. Cât de frumoasă este lumea aceasta, și viața este frumoasă și ea. Important este să ne amintim…
