— Ce faci? Unde pleci? Și cine ne mai gătește acum? — întrebă Ion calm, observând ce face Maria după ce s-a certat cu mama lui…
Maria privi pe fereastră. O cenușie monotonă, deși primăvara abia începea. În orășelul lor din nord, aproape niciodată nu fusese zi cu soare. Poate de aceea oamenii de acolo păreau mereu posomorâți și neprietenoși.
Maria și-a dat seama tot mai des că nu mai putea zâmbi deloc, iar ridul de pe fruntea încruntată îi adăugase cel puțin zece ani în plus.
— Mămico, ies la plimbare, — zise fiica sa, Ana.
— Bine, — aprobă Maria din cap.
— Ce bine? Dă-mi niște bani.
— Cum? Acum plimbările nu mai sunt gratuite? — oftă femeia.
— Mămico! Ce fel de întrebări sunt astea?! — își pierdu Ana răbdarea. — Mă așteaptă ceilalți! Dă-mi repede! De ce așa puțin?
— De înghețată ajung destui.
— Ești zgârcită, — se răsti Ana, dar nu apucă să audă răspunsul mamei, dispărând pe ușă.
Ei bine… — scutură Maria din cap, amintindu-și cât de dulce fată era Ana înainte să intre în adolescență.
— Marie, mi-e foame! Mai e mult?! — strigă Ion iritat.
— Du-te și mănâncă, — spuse ea indiferent punând farfuria pe masă.
— Nu mi-o aduci?
Maria era să scape oala din mână. Ce își imagina…
— Se mănâncă în bucătărie, Ion. Vrei, mănânci, nu vrei… cum dorești. — zise ea și se așeză singură la masă.
După vreo cincisprezece minute, Ion veni în bucătărie.
— E rece… bleah.
— Ai zăbovit prea mult.
— Ți-am cerut! Nicio iubire, nicio grijă pentru mine! Știi că mă uit la fotbal! — murmură Ion, mâncând pui. — Fără gust.
Maria doar ridică ochii la cer. Cu fotbalul acesta, soțul ei parcă nu mai era el. Pariuri, tricouri, bilete scumpe… se apucase de el, deși în tinerețe nu arătase niciun interes pentru sport.
Fără să se fi așezat la masă, Ion înșfăcă o bere și niște chipsuri, plecând înapoi la televizor. Maria rămasese în bucătărie să spele vasele murdare.
Gătisem degeaba. Nimeni nu aprecia.
Era obosită după tura de muncă, lucrând ca asistentă-șefă la spital. Veneau la ea oameni iritați, bolnavi, cu problemele lor. Așa se întâmpla — stres la muncă și acasă nu era liniște și căldură, ci o a doua tură. Spălă-atât-cât-puteți-curați-strânge.
— Mai e bere? — întreba Ion, căutând prin frigider. — De ce nu mai e?
— Ai băut tot! Ar trebui să îți cumpăr și berea?! Fii rezonabil, Ion! — strigă Maria, pierzându-și răbdarea.
— Ce sensibili suntem… — mormăi el, trântind ușa, plecând să refacă “proviziile” pentru un nou meci.
Maria decise să se culce, pentru că a doua zi avea mult de muncă. Totuși, nu putea adormi. Se îngrijora de Ana, unde umbla, cu cine? Afară se întunecase deja, iar Ana nu era acasă. Să o sune îi era jenă, deoarece fiica începea să urle.
— Mă faci de râs în fața prietenilor! Gata cu apelurile constante! — țipa Ana la telefon. După astfel de discuții, Maria renunțase să o mai sune, liniștindu-se cu gândul că fiica sa tocmai împlinise 18 ani. Nu voia să lucreze, nici să studieze. Terminase școala și susținea că are nevoie de o pauză pentru a se regăsi.
Țiplea puțin, Maria auzi strigătele vesele ale soțului. Probabil cineva marcase un gol. Apoi a început să analizeze meciul cu vecinul, care venise întâmplător și rămăsese. Vecinul adusese și o prietenă, și astfel au început să “țină cu toții”. Iar spre noapte, Ana se întoarcea, făcând zgomot cu farfuriile, troznind podeaua și plecând imediat la culcare. Când totul se liniști și Maria reuși în sfârșit să adoarmă, motanul începu să miaune cerând de mâncare.
— În casa asta, în afară de mine, cine mai poate hrăni pisica?! — furioasă și epuizată de migrenă și lipsa de somn, Maria ieși din cameră. Dorea pur și simplu să fie auzită, însă fiica avea căștile pe urechi și doar a făcut un gest ironic. Iar Ion sforăia în fața televizorului cu o doză în mână.
— M-am săturat… de tot! — gândi Maria.
A doua zi, Maria a fost trezită de apelul soacrei.
— Maria, dragă, îți amintești că e vremea să plantăm răsadurile? Și ar trebui să mergem la țară… să facem curățenie.
— Știu, — oftă Maria.
— Atunci, mâine mergem.
Singura ei zi liberă, Maria o petrecea trudind în grădină, sub supravegherea soacrei.
— Ce fel mătură ai?! Ține mătura altfel! — comandă ea, stând pe bancă.
— Am aproape cincizeci de ani, doamnă Vera, mă descurc de una singură… — îndrăzni să răspundă Maria soacrei.
— De-ar fi fost Ion…
— Unde este Ion al dumneavoastră? De ce nu a venit să-și aducă mama dragă la țară? De ce noi am călătorit cu autobuzul trei ore? Și mereu este vorba de Ion, Ion…
— E obosit.
— Dar eu? Credeți că nu sunt obosită?
Și a început… Maria a regretat că nu și-a ținut limba. Doamna Vera era o femeie vorbăreață și iubitoare de dreptate. Dar dreptatea ei era unilaterală și nu se aplica și la Maria. Toată viața ei, doamna Vera nu făcuse decât să-l divinizeze pe Ion, iar Maria era pentru ea o cobaița pe care o suporta milostiv.
Înapoi, femeile au călătorit la capete opuse ale autobuzului. Iar a doua zi, doamna Vera s-a plâns fiului de nora ei, iar acesta începu să se enerveze.
— Cum ai îndrăznit să-i vorbești așa mamei mele?! — mârâi Ion. — Dacă n-ar fi fost ea…
— Ce? — întrebă Maria cu mâinile încrucișate. Înțelesese că nu mai voia să tolereze un asemenea comportament de la nimeni.
— Ai fi rămas să lucrezi la policlinică! — aruncă el la final, aducând aminte că doamna Vera o ajutase să se angajeze la spitalul județean. Salariul era mai mare, dar fusese plătit cu nervi și păr cărunt. De multe ori Maria regretase că a acceptat și a schimbat policlinica liniștită pe spital. — Ce faci? — rămase Ion tăcut, observând ce face Maria.
Ce făcuse Maria, Ion nici nu putea să-și imagineze!
