Când voi deveni pisică…
Victor urca anevoios treptele spre apartamentul său. Stătu puțin pe loc. Piciorul pe care și-l rupsese acum cinci ani continua să-i provoace dureri.
Deschise ușa și păși într-un coridor întunecat, apoi închise, fără să aprindă lumina, și rămase pe loc.
Demult. Atât de demult fusese, își spuse, trecând pragul casei luminată de prezența soției.
Victor zâmbi fără să vrea. Îi plăcea să descuie ușa încet, fără să facă zgomot, pentru a surprinde pe Lăcrămioara și a o săruta, dar ea întotdeauna îi simțea prezența, chiar dacă era ocupată în bucătărie.
„De ce nu ai sunat iar?” – era scris pe chipul ei mereu, împodobit cu pistrui.
Victor deschidea brațele, se apleca și îi săruta nasul acoperit cu pistrui.
– Dezbracă-te, spală-te pe mâini, – spunea ea pe un ton serios, dar ochii îi râdeau.
Victor suspină adânc, revenind din amintiri călduțe în prezentul dureros. Își scoase haina, își aruncă încălțările, pe care le aranjă apoi meticulos.
Se schimbă și își spălă mâinile, respectând ritualul zilnic. Intră în bucătărie și se așeză pe un scaun. Trebuia să ia cina, dar nu avea poftă și nici mâncare nu era pregătită.
Altădată, deschidea frigiderul și lua o bucățică de brânză sau cârnaț. Sau o plăcintă. Și se ferea de soție, care îi spunea indignată:
– Vică! Hai, nu te comporta ca un copil! Așteaptă puțin!
Și se prefăcea că vrea să-l lovească cu un prosop. Amândoi izbucneau în râs…
Privirea lui Victor străbătu bucătăria întunecată. Lumina rămase stinsă. Vedea tot ce avea nevoie oricum. Deschise frigiderul. Câteva ouă. Pâine. În congelator, unt și o găină congelată.
Victor știa să gătească. Învățase înainte de căsătorie, când trăia la cămin studențesc, dar acum nu dorea să aprindă lumina și să vadă mobila aleasă împreună cu Lăcrămioara.
Închise frigiderul. Fără să mănânce, se retrase în cameră și se așeză greu pe canapea. Somn? – prea devreme. Se putea întinde, dar știa că nu va putea adormi și se va foșni până la miezul nopții.
Să se uite la televizor? Dar ce ar putea vedea…
Victor stătea pe canapea și se adâncea din nou în amintiri.
Nunta. Primul lor Revelion. Cu o zi înainte, Victor adusese un brad.
– Unde sunt ornamentele? – întrebase soția.
– Ornamente…
Nu avea. Termina facultatea. Începu să lucreze și înțelegea că din salariul de inginer nu putea cumpăra apartament, așa că se orientase spre altceva. Reușise să economisească, să cumpere și să renoveze casa. Dar de ornamente tot nu avusese vreme.
Soția râse.
– Imediat.
Din bucătărie adusese nuci și folie de aluminiu. Lăcrămioara înfășură nucile și le agăță cu agrafe, iar bradul fu gata împodobit.
– Așa făcea bunica în sat, – explică ea.
Mai târziu și-au cumpărat ornamente, dar câteva nuci din primul an tot mai odihneau prin dulap.
Privirea lui Victor se îndreptă spre o vază care se profila în întuneric, când, brusc, sună telefonul.
Se opri în loc, crezând că i se pare! Dar telefonul soției suna și se mișca puțin, lovindu-se de cristalul gros.
Așa ceva nu putea fi. Nici un telefon nu rezistă cinci ani cu baterie! Dar apelurile continuau.
Victor se ridică brusc, strâmbându-se de durere în picior, și merse la dulap. Ridică telefonul și, apropiindu-l de ureche, întrebă răgușit:
– Alo? Cine e?
Sunetul se opri. Nu auzea vocea nimănui la celălalt capăt. Dar nici liniște nu era. Se auzea respirația cuiva.
– Lăcrămioara? – întrebase Victor nesigur, crezând că își pierde mințile.
Și deodată auzi o melodie, urmată de versuri ale unui cântec vechi:
“…Poate, într-o viață viitoare, când voi deveni pisică…”.
Victor îndepărtă telefonul. Se uită la el. Versul se repeta iar și iar, și nu avea curajul să oprească aparatul care nu ar fi trebuit să funcționeze!
Și brusc – din nou – auzi un țipăt. Dacă televizorul ar fi fost pornit, sigur nu ar fi dat atenție acelui mieunat. Țipătul era real, dar slab și venea din fața blocului.
Un pisoi plângea.
Telefonul se opri, cum se auzi cererea de ajutor.
Bărbatul privi aparatul inactiv, îl așeză grijuliu înapoi în vază și se îndreptă spre hol. Aprinse lumina în sfârșit și clipi des.
Victor așteptă un minut până se obișnui privirea și ascultă. Nu se mai auzea nimic de dincolo de ușă.
Să-și fi imaginat tot? Sunetul telefonului. Țipătul. Și nu doar un țipăt. O chemare disperată.
Victor deschise larg ușa.
Pe covorașul de la intrare zăcea un pisoi mic.
Roșcat. Roșcat ca pistruii Lăcrămioarei. Ca părul de foc al soției sale, accidentată pe trecerea de pietoni, acum cinci ani.
Victor se aplecă și ridică puiul. Acesta deschise gurița și mieună răgușit, abia având putere.
Victor rămase încremenit. Pisoiul mieună din nou – ajută-mă!
– Vai, nebun ce sunt! Stau ca prostul!
Victor închise ușa și alergă în bucătărie. Aprinse lumina, așeză pisoiul pe masă. Luă un prosop și-l înfășură cu grijă.
Ce să fac acum? Nu mai avusese niciodată pisoi, și cu atât mai puțin unul atât de slăbit!
Sigur îi e sete, își dădu seama Victor. Turnă apă într-o farfurioară, o așeză lângă pisoi, dar acesta nici nu se putea ridica. Victor începu să-i dea apă cu lingurița. Mult s-a vărsat, dar ceva tot a ajuns în botișorul pisoiului.
Ce să fac mai departe? Victor luă telefonul. Internetul, bine că există!
Peste o jumătate de oră știa ce să facă.
– Stai aici, revin imediat, – îi spuse pisoiului, așezându-l cu prosopul într-un lighean folosit anterior la friptură.
Victor alergă spre cel mai apropiat magazin, încă deschis, pentru lapte și hrană. Întorcându-se, consultă din nou internetul și începu să hrănească și să îngrijească noul său companion. Descoperi că o pisicuță îi ceruse ajutorul.
O pisicuță!
„Poate, într-o viață viitoare, când voi deveni pisică…”, își aminti Victor.
Se uită la pisoiul care, după o îngrijire stângace, arăta mult mai bine, și o duse pe canapea.
– Mâine mergem la doctor, să vedem ce ne recomandă să facem pentru a te însănătoși. Te voi scălda. Acum dormi, Lăcrămioara…
