Scările păreau mai abrupte decât de obicei în acea zi, iar Ion își simțea durerea vechii fracturi de la picior la fiecare pas. În sfârșit ajunse la etajul său, respirând adânc. Ușa apartamentului său mocnită sub cheia care, odată, era folosită să surprindă pe Ileana, soția sa.
Își aminti cum, înainte, o deschidea cu grijă să nu facă zgomot, dar Ileana mereu simțea prezența lui, chiar și atunci când era ocupată cu treburi prin casă. „De ce nu m-ai sunat?”, întreba ea cu un zâmbet în colțul gurii, ochii săi sclipind deasupra nasului presărat cu pistrui jucăuși.
Ion se angaja rapid într-un ritual familiar: își punea hainele de casă, își spăla mâinile și își făcea drum spre bucătărie. Acum însă, bucătăria era tăcută și întunecată. Frigiderul său adăpostea câteva ouă, pâine și un pachet de unt înghețat alături de niște pui congelat. Cândva, ar fi putut fura un colț de brânză sau o felie de salam, încercând să evite lovitura ușoară a prosoapelui cu care Ileana îl tachina amuzată. Dar astăzi nu era nimic de mâncare.
Ion se așeză pe canapea, cu mintea rătăcind în alte vremuri. Aniversări vesele, primul lor Crăciun. În ajun, adusese un brăduț. “Unde sunt jucăriile?”, întrebase Ileana. Ion râse neajutorat, neavând niciuna la îndemână. Ea improvizase cu nuci și hârtie strălucitoare, așa cum a procedat bunica ei la țară.
Telefonul sună brusc, scoțându-l pe Ion din reverii. Era imposibil – telefonul Ilenei nu mai funcționase de ani de zile! Dar apelul continua, iar când l-a ridicat, a auzit doar o respirație ușoară, urmată de o melodie cunoscută din tinerețea lor.
Deodată, un mieunat slab pătrunse în tăcerea nopții. Ion deschise ușa și pe preș găsi un pui de pisică, portocaliu ca pistruii Ilenei și părul ei încâlcit, roșcat ca focul. Fără ezitare, Ion ridică puiul slăbit care părea să-i ceară ajutor.
Cu puțină îndemânare, aduse o farfurie cu apă și o linguriță, ajutând micul suflețel să se hidrateze cum putea. După o cercetare rapidă online, Ion era pregătit și plecă în grabă să-i cumpere lapte și hrană. Înapoi acasă, deja stapânit de o grijă tandră, îi oferi pisicuței mâncare și un culcuș temporar în brațele sale.
„Ai venit la momentul potrivit”, îi spuse el, sprijinindu-se pe canapea. „Mâine mergem la veterinar, vom avea grijă de tine împreună. Acum, culcă-te… Ileana.”
Și pentru prima oară în cinci ani, casa păruse să prindă din nou viață.
